Nori întunecaţi pe gene


Nori întunecaţi pe gene

Da, m-am trezit târziu
Cu timp fără de mine,
Am vrut doar să vorbesc,
Dar nu aveam cu cine.

Am strâns cuvinte multe,
Aveam să le dedic,
Dar cine să le-audă,
Când tot ce zic e mic ?!

M-am tot temut de soartă
Mi-am luat semnul tăcerii
Şi două flori purtate
Sub glasul primăverii.

Nu am crezut că pot
Să vreau fără de timp
Silabele şi paşii,
Le-am încurcat în ritm.

Acum, că tot mă-ntreb
Ce rost mai are soarta,
Am alungat speranţa
Şi-am închis bine poarta.

Şi ştiu că nu chiar mâine,
Dar poate într-o zi
Tot eu o s-o deschid.
Când nopţile’s pustii.

Simt că durerea-şi lasă
Un braţ să-mă-ncojoare
Se-aşează la fereastră
Un nor să mă doboare.

Dar norii-ntunecaţi
Îmi sorb seninătatea
Pe gene mi-au tot stins
Iubirea, libertatea.

Captivă, mă ridic
Şi las în mine tot
Un dor nestins ce strigă
Să mă trezesc, să pot.

Dar cum să pot când toate
Chiar pe nerăsuflate
Le-a-ndepărtat de mine
Uşor luate-lăsate
Fără eternitate ?!

Published in: on august 26, 2014 at 8:05 pm  Comments (11)  
Tags: , , , , , , , , ,

August rătăcit prin gânduri


August rătăcit prin gânduri

Primul cuvânt te-ndeamnă să scrii,
Prima speranţă, s-aştepţi, să–ţi revii.
În vara ce trece mai iute că vântul,
Te poartă adesea, mai rece, cuvântul.

Zâmbeşti,
Rupi tăcerea şi-ncepi să mai speri,
Nu poţi să te-opreşti, să te-ntorci după ieri.
Dar cât ţi-a rămas,
Din timp ca răgaz,
Privirea-o-arunci pe-o hartă-n atlas.
Şi nu e atlasul cu oceane şi ţări,
Nici dealuri, nici munţi,
Nici râuri, nici mări.
Anotimpul se-ntinde pe-un suflet, rotund,
Mai rotund ca Pământul,
C-un vers, cu un rând.

Pe cer când apar, seninele stele,
Îţi laşi o privire, să te ducă spre ele.
Şi chiar de n-ajungi când Luna coboară,
O boare de august, te-aşteaptă spre seară
Să-ţi mai doreşti încă-o vară,
Cu parfum de chitară.

Published in: on august 18, 2014 at 8:32 pm  Comments (28)  
Tags: , , , , , , , , , ,

Firul Auriu şi Smotocilă


Pe marginea cerului rămăsese o urmă din zi. Câţiva oameni grăbiţi, se îndreptau spre casă. Nici străzile nu mai puteau fi zărite, totul se rezuma la paşii care atingeau asfaltul umed mai hotărâţi ca niciodată. Picăturile mari nu păreau fi întinse, formau o picătură şi mai mare, ca şi cum soarele coborâse înainte ca ploaia să-l prindă din urmă şi să-l aşeze pe trotuar.

Înainte cu o zi, Firul Auriu, într-adevăr, coborâse pe Pământ şi se odihnea. Umbra voia să-i ia din putere, iar el de teamă, a început să urce pe clădirea din spatele zonei cu Zâmbet de Copii. Obosise. În timp ce urca, un miros de budincă de ciocolată parcă-l conducea şi-l făcea să se oprească într-un balcon micuţ de la ultimul etaj. Îi plăcea acolo şi credea că lumea lui e mai aprope de el ca niciodată. Tiptil, pătrundea în încăpere, adulmecând mirosul îndrăzneţ ce-l făcuse să-şi amintească de copilărie.

Trezit, parcă din reverie, cu lumina pe care o emana şi mai puternic, atinse din greşeală un pisoiaş alb ce se odihnea pe covorul din camera cu pereţi veseli şi creaţi pentru poveşti cu zâne şi prinţese.
Pisoiaşul, Smotocilă, cu un sunet stins ce nu părea fi deranjat de gestul Firului Auriu, îşi deschisese ochişorii şi-şi mângâia urechiuşa, înainte ca el să-şi dea seama că totu-n jurul său se schimbase. Păreau că se cunosc. Lumea lor devinse una colorată şi pentru că nu voiau să deranjeze nimic în camera în care se cunoscuseră, au ieşit în micuţul balcon cu poftă de joacă. Erau simpatici, veseli şi chiar dacă trupurile le erau firave, au reuşit să umple oraşul cu bucurie prin zâmbetele lor minunate. Cântau, se rostogoleau şi toată lumea din jur care privea acea stradă era mai fericită.

Timpul trecea, iar orele îmbrăcau forme diferite. Dintr-odată, cerul se întunecase şi Firul Auriu, se stingea tot mai mult. Îngrijorat, Smotocilă, cu lacrimi în ochi voia să-şi salveze prietenul, dar puterile îl slăbiseră şi privea adânc cum soarele încerca să traverseze strada, poposind într-un alt bloc. Nici acolo, Picăturile Răutăcioase nu îi dădeau pace. Îl urmăreau şi doreau să-l curprindă în vârtejul năucitor.

Noaptea atingea pământul cu linişte şi pace. Ruşinat, Firul Auriu, se gândea că nu trebuia să plece fără să-şi ia rămas bun, însă a fost împiedicat de ploaia ce-i călca pe urme la fiecare pas. Ştia că Smotocilă era trist, dar avea speranţă în suflet că va putea scăpa din Turnul cu Lacrimi, şi-şi va revedea prietenul. Adormise. Zâmbea în visul unei flori.

Dimineaţa era aproape, pe sub Fereastra cu Suspine, s-a strecurat şi a pornit în căutarea prietenului său. Ajuns pe aceeaşi stradă, micul balcon era inundat. Într-un colţ, zăcea Smotocilă, speriat şi înfrigurat.
Pentru că în acea zi, Soarele trebuia să îndeplinească mai multe dorinţe, nu-şi mai putea desprinde nicio rază din aura sa, dar pentru că îşi respectase promisiunea de a-l revedea pe prietenul său, un ghem auriu, se rostogolea timid pe sub picioarele micuţului pisoiaş, în semn de “Bună Dimineaţa ! “.

Şi-a dat seama că era el, mulţumirea îi era imensă, pisoiaşul era fericit şi ştia că darul pe care-l primise îl va ferici pentru mult timp.
Uşa balconului se deschise, o voce de copil se liniştea în timp ce-l găsise pe Smotocilă. L-a luat în braţe şi parcă voia să-l certe, dar l-a mângâiat uşor, zicându-i:
-Pisu-pisuuu, de azi să nu te mai ascunzi, ai stat în ploaie şi te-ai făcut nevăzut… Ce-i cu urechiuşa aurie, ce magie te-a readus aproape de mine ?!  =^-^=
anigiffgfgf-vertjjjjnghg
Sursa foto: Google Images

Published in: on august 13, 2014 at 6:13 pm  Comments (13)  
Tags: , , ,

Dacă tu nu, eu…


Dacă tu nu, eu…

Uite,
Vezi cum coboară soarele în paharul nopţii?
Aşa coboară singurătatea în sufletul meu.

Vino.
În paşii tăi, speranţele se-agaţă într-un lanţ,
Cum în mersul timpului se mai agaţă câte-o taină.

Ascultă.
Auzi cum ploaia bate în fereastră,
Aşa cum te strig eu uneori,
Nu zi de zi,
De teamă că nu-mi vei răspunde de fiecare dată.

Scrie,
În spatele cuvintelor tale
Vor fi mereu două buze ce vor mima şi vor da viaţă
Amestescului amorţit între rânduri.

Stai.
Stai o clipă şi lasă-ţi mâinile pe lângă tine
Chiar dacă nu mă vei vedea,
Ţi le voi cuprinde şi-ţi voi ascunde
Zâmbete pentru mai târziu.
Păstrează-le. Păstrează-mă.

Citeşte,
Aici scriu înainte de a-ţi spune
Ce vreau să înţelegi.
Şi tu înţelegi.
Înţelegi chiar dacă nu îţi spun.
Dar completez prin scris,
Cuvintele pe care tu le vezi stând departe de tine.
Iubesc. Te iubesc.

Mă tem. Şi de-asta tu te-ntrebi de ce-apar norii.
Norii sunt chemările mele.
Iar răspunsul pe care l-am primit e următorul:

Dacă tu nu,
Eu nici atât !

Published in: on august 7, 2014 at 8:15 pm  Comments (16)  
Tags: , , , , , ,

Când timpul se clătina în câteva ceşti murdare


Când timpul se clătina în câteva ceşti murdare

Nu ştiu cum şi de ce ,
dar am fost îndemnată
să gust din câteva ceşti murdare,
un timp delicios.
M-am supus,
mişcam ceştile şi se clătinau reticenţele,
erau de vanilie.
Nu mă aşteptam să-mi placă.
Din acea zi,
mi-a rămas tăcerea pe buze…
Şi-am tăcut.
Mă întrebam :

“Ce s-ar fi întâmplat dacă timpul
ar fi avut aroma cuvintelor tale?”

Published in: on august 3, 2014 at 8:00 pm  Comments (21)  

Cuvinte adăpostite în Univers


Norii se mutaseră într-o încăpere din sticlă, ploaia respira greoi şi-şi lungea trupul de-o parte şi de cealaltă a camerei din cristal. Între timp, Soarele îşi găsise o nouă locuinţă. Prezenţa lui o lumina, ferestrele erau larg deschise către partea din spre strada pavată, iar mare parte din zi făcea ca Soarele să-şi transpună zâmbetul pe feţele oamenilor, privindu-i neîncetat.
Noaptea, el, îşi găsea liniştea în gândul literelor aşezate în poveşti de iubire ale sufletelor pereche. Se cufundă în visări şi lasă stelele să-l eclipseze în tainele cuvintelor prelinse din sertarele arborilor parfumaţi în care erau ascunşi oamenii de ciocolată.
Se odihnea, gândurile nu-i dădeau pace, timpul îi aducea toamna aproape, iar el îşi amintise de povestea Fetiţei Reale şi a Băieţelului Destin, poveste pe care o va păstra an de an aproape de inima lui.

Soarele o cunoscuse mai întâi pe Fetiţa Reală, într-o după-amiază de duminică, la marginea unui izvor din apropierea Muntelui de Catifea, când ea se plimba şi-şi oglindea chipul în apa pe care o vrăjise cu priviri calde . Îi plăcea să se plimbe şi să viseze momentul în care iubirea îi va apărea în cale. Culorile copacilor îi aduceau speranţele aproape, dar cum ea nu le vedea, zburau neobservate şi-şi găseau locul într-un colţ luminat al cerului, pictat în albastrul care contura perfect frunzele ruginii apărute timpuriu.
Era tristă, gândurile o învăluiau şi-şi dădea seama că sufletul îi va fi pierdut pentru tot restul hărăzit al zilelor care urma să-i fie martor în calea vieţii. Nimic nu o putea înveseli, îşi pierduse vocea şi zâmbetul; doar lacrimile îi rămăseseră ca şoapte.
Noaptea, ieşea la fereastră şi încerca să îngâne stelele care îi vorbeau neîncetat, ca ea să-şi recapete glasul, dar oricât ar fi încercat, puterea parcă o slăbise şi îşi dădea seama că tot ce i-ar fi putut readuce sunetul fiecărui cuvânt, era doar glasul iubirii.
Soarele, stătea ascuns în toate aceste nopţi, plângea într-un colţ întunecat al cerului şi-şi pierdea lacrimile pe frunzele mute ale copacilor din Pădurea Vieţii. Copacii respirau şi-şi înfrumuseţau coroanele cu lacrimile lui, rădăcinile recăpătau viaţa pierdută în chinurile iernilor ce îi socotise drept uscături pregătite pentru focul aprins al clipelor pierdute.
Într-o cameră micuţă, Fetiţa Reală adormea de fiecare dată cu o carte în mâna, îi plăcea să citească şi contempla adesea la amestecul de cuvinte pe care-l caramelizaze în visele ei atunci când îşi aşeza capul pe o pernă îmbrăcată în mătase.
Într-una din nopţi, a simţit cum somnul voia să îi apropie paginile cărţii pentru orele care urmau s-o însoţească în frumoasele sale vise,dar acalmia dulceagă a vântului îi făcuse să-i bată inima puternic şi printr-un oftat adânc, pe buze-i renăscuse primul cuvânt: “Respir!”. În semn de bucurie şi mulţumire, a îngenuncheat şi se ruga. Gustul lacrimilor sale nu era sărat, îi era preschimbat în arome îmbietoare şi dulci. Credea că magia cuvintelor o părăsise, dar nu era aşa.
În următoarea dimineaţă şi-a îmbrăcat rochia neagră şi a pornit spre Pădurea de Foc. Totul îi părea schimbat, feeria pădurii o încânta. Alerga printre copacii deghizaţi în emoţia sunetelor acute la unison ce-i copleşeau sufletul cu ardoare. Frunzele erau lipicioase, i se agăţau de rochia diafană. În urma paşilor ei, foşnetele i-au cuprins talia cu un sărut al rămurelelor de mesteacăn, iar auriul presărat din adăpostul vertiginos o întinse la pământ.
Razele jucăuşe tremurau în vârful copacilor frizaţi, iar exaltarea clipelor se sfârşea printr-un strigăt: “Trezeşte-te!”. Era el, Băieţelul Destin. A fost trimis de către Soare să vină să-i redea Fetiţei Reale vocea şi zâmbetul, printr-o mângâiere divină ce-i făcea chipul serafic să strălucească în privirea sa. Ţinea în mâna o casetă cu bijuteriile toamnei. Voia doar să le înlocuiască printr-o magie de foc a pădurii cu alte bijuterii şi mătăsuri pentru schimburile pe care le croia o bătrânică dintr-o căsuţa de Vanilie. A deschis caseta şi o brăţară din perle violacee incojura mâna delicată a fetiţei. S-a trezit în braţele mlădioase ale Băieţelului Destin şi parcă ştia totul. A zâmbit mut. S-a ridicat şi-au început să păşească uşor, ţinându-se de mână. Băieţelul îi vorbea, iar ea îi răspundea nu prin şoapte, aşa cum s-ar fi aşteptat, lua câte o frunză aurită şi printr-o atingere îi apăreau cuvintele scrise cu tăciuni stinşi din ascunzişul pădurii de foc.
Fiecare frunză atinsă şi-o ascundea în caseta pe care trebuia să o pregătească pentru ziua următoare, atunci când Bătrânica Palidă avea nevoie de alte materiale pentru aşternuturile paturilor din casele regale. Era inscripţionat outlet deasupra ferestrei din nuieluşele de alun şi oricine putea să găsească acest adăpost, recunoscut de fermecătoarele cusături.
Zâmbeau amândoi. Caseta era plină de cele mai frumoase cuvinte. Se înfiripa dragostea ca o emoţie puternică şi îi purta îmbrăţişaţi pe cărările misterioase de foc. Sărutările lor erau pete răcoroase. Începutul poveştii se datora Soarelui tomnatic, martor al zilelor melancolice.
Seara se lăsase mai greoi peste tărâmul rubiniu, Fetiţa Reală a fost condusă acasă de către Băieţelul Destin. S-au îmbrăţişat, iar ultima frunză care-şi făcea loc ascundea cuvântul “dor”. Pe scările încălzite din marmură, fetiţa şi-a aşezat rochia cea neagră şi privirea cum paşii lui se pierd pe potecuţa strălucită de fericire. Ajuns la adăpostul de mătăsuri, Bătrânică Palidă a întâmpinat Băieţelul Destin cu sclipire în priviri, acesta i-a inmânat caseta, iar povestea lor urma să fie scrisă în următoarele nopţi ca aşternut dulceag din culorile toamnei.
Trecuseră câteva luni, iar la fiecare împunsătură, Fetiţa Reală simţea dorul tot mai aprins. Cuvintele se prindeau ca o panoramă enigmatică. Brodată cu fiori ai dragostei dintre cei doi, micuţa ţesătură avea să ascundă cea mai frumoasă poveste trăită de pe tărâmurile îndepărtate ale gândurilor înflăcărate de tulpinile mestecenilor argintii cu frunze pictate în auriul plin de grandoare. Bătrânica Palidă nu obosea, avea fire culese de pe cerul înstelat, iar pentru că dragostea dintre cei doi era viguroasă, dorea ca de această dată, să-şi lase într-un colţ semnătura.
A trecut un an. Fetiţă Reală se gândea tot mai mult la Băieţelul care-i schimbase Destinul cu numele lui. Nu se mai plimbase de atunci prin Pădurea de Foc, până când într-o zi a pornit cu patimă să reînvie amintirile care-i mistuiau sufletul de dor şi ardoare. Acolo, o aştepta el. A tresărit. Pe braţe purta un frumos aşternut. I l-a dăruit. L-au întins peste litiera ce părea că-i cuprinde fără suflare şi se lăsau învăluiţi în tonul cuvintelor aşezate ordonat de către Bătrânica Palidă. Zâmbeau. Erau fericiţi. A cuprins-o în braţe şi i-a arătat colţul în care bătrânica îşi lăsase micuţa semnătură.
Cu emoţie în glas, a şoptit suav: ”Luna”. Şi de atunci, Luna, Bătrânica Palidă îi veghea pretutindeni şi le scria dragostea în cuvinte catifelate de dor şi dorinţă. Fetiţă Reală şi-a recăpătat glasul, iar Băieţelul îi îndulcea Destinul prin acordurile violoncelului, rămase ca amintiri pentru fiecare toamnă.

Gândindu-se la poveste, Soarele, se înveselise. Se însera şi ştia că de-acum îşi va aştepta iubita Lună, la fiecare apus.
Pentru un timp, străduţa pavată, a fost denumită Calea Lactee, acolo unde Soarele adună culorile zilei în cuvinte şi i le va dărui seară de seară.
Toamna acoperă iubirea, Soarele o colorează zi de zi, iar literele căzute din întunecimea nopţii se lasă aşezate în cele mai frumoase forme de către Lună. Ele nu vor muri. Vor rămâne scrise în suflet pentru eternitate.bhhss
Sursa foto: Google

Published in: on iulie 28, 2014 at 5:38 pm  Comments (36)  

Când sufletul îmi e stăpân


Când sufletul îmi e stăpân

Caut cărarea din timp
şi dau de potecuţa strâmtorată de griji.
Mă regăsesc la marginea trăirilor,
după ce urc pe muntele descompus
dintre un gând şi o şoaptă…
Alunec pe speranţele naive ce-mi umplu sufletul
cu mii de motive îndoielnice
şi stau să cad încercând să păşesc spre cunoaşterea mea.
Mă aşez lângă izvorul lacrimilor
care pare mai bogat în trăirile fondate
prin trecerea nebănuitoare de pe-o zi pe alta.
În verva tăcerilor,
cuvintele nu mai au stare
şi mă îndeamnă să scutur în silabe
sufletul amorţit de suspine şi ofuri
la care nu cred că voi renunţa prea curând.
Sorb dorinţele care vin înspre mine
în stropii ce mi se preling pe obraji
şi-mi lovesc genele,
lăsându-mi ochii întredeschişi,
să pot privi cerul despicat în tainile lui.
Simt că nu mai pot urca,
mă prăbuşesc lângă stânca iubirii
şi culeg albastrul genţienelor,
în semn de rugăciune.

Mă cert, mă zbat şi mă pedepsesc
Când las uşa sensibilităţii să se-nchidă în mine.
Iubind, mă iert,
Şi iert totul, iubind.

Published in: on iulie 22, 2014 at 7:20 pm  Comments (20)  
Tags: , ,

Un gri colorat din cuvinte


Un gri colorat din cuvinte 

Când Dumnezeu a lăsat iubirea,
Toate florile erau parfumate.
Când iubirea a ajuns pe Pământ,
Oamenii au încercat -i dea culoare.
De atunci toate florile îşi poartă petalale-n gri
Şi îşi pierd parfumul la atingerea unui deget de speranţă.

Published in: on iulie 16, 2014 at 8:50 pm  Comments (16)  

Când poezia a întinerit cu câţiva ani…


Când poezia a întinerit cu câţiva ani…

Pe sub privirile melodiilor de dor,
Poezia s-a furişat în palmele mele încă din copilărie.
Când soarele deschidea ferestrele verii,
poezia îmi aduna flori şi m-ajuta să le aşez într-o pictură pe hârtie,
iar spre toamnă, mă opream puţin
şi linisteam frunzele aurii căzute în patima serii,
doar cu câteva cuvinte.
Timpul a mers pe lângă mine,
cuvintele mi-au rămas aproape,
la o strigare, apar dintr-o suflare…
Am împărţit stelele cu ele,
mi-au şters lacrimile timide şi zâmbeam împreună.
Visam la copilăria mea în fiecare zi,
până când totul a început să se contureze în jurul iubirii.
De-atunci, am avut nevoie de mai multă cerneală,
poezia mi-a adus din albastrul cerului, stropi imenşi,
să-mi pot stinge durerea în paşii întrebărilor,
dar nu, n-au stins-o, doar m-au alinat.
Obosisem. Şi eu. Şi ea.
O chemam, chipul ei îmbătrânise,
în colţul gurii nu stătea zâmbetul odihnit,
erau riduri împrăştiate precum cărările pustii,
dintr-un basm uitat de anotimpul singurătăţii.
În câte-o seară, nu făceam decât să o văd
la poarta dintre cuvinte şi inima mea.
Ne salutam.
Atât simţeam, să o salut.
Parcă abandonasem o parte din mine…
Îmi era frig,
disecam fiecare cuvânt şi ştiam că
iubirea mi-a luat schimbul de replici,
şoaptele născute pe malul visării
îşi spălau ochii în gândurile mării.
Aveam nevoie de lumină.
Treptat,
am decoperit că sunetul zilelor nu se pierduse,
cânta cu Luna la pian,
iar eu nu ştiam de unde pot auzi că timpul nu se pierde.
Şi da, în taină
m-am strecurat printre notele stelelor,
am călcat peste gura lumii,
şi-am început să urc pe un pod înalt
ce ascundea versuri.
Aici, tu, m-aşteptai. Te-am întâlnit.
M-am odihnit în braţele tale,
şi poezia din sufletul meu a-ntinerit cu câţiva ani.

Published in: on iulie 11, 2014 at 4:00 pm  Comments (19)  

Când viaţa pleacă dintr-un punct topit


Când viaţa pleacă dintr-un punct topit

Între două puncte apare o virgulă,
numită viaţă
Se clatină dintr-o parte în alta;
îşi lasă spatele încărcat cu amintiri,
nu renunţă la ele,
îşi coase buzunarele pe drum
cu fire cumpărate în dimineţile însorite.
În săculeţi de mătase păstrează tot ce e dulce,
îi leagă apoi făcându-i fundă din florile primăvăratice,
cu miros proaspăt de liliac.
Uneori, se vaită,
dar nu ia pauză,
aşteaptă parcă să se odihnească în celălalt punct
şi asta pentru că acolo se sfârşeşte rolul ei.
Cât de simplu, nu ?!
Şi cât ne complică…
Două puncte şi atâtea virgule.
Viaţa a făcut ochii mari când a întâlnit mii de oameni în jurul ei
şi aşa a fost aşternut semnul exclamării pe o foaie din lunile călduroase.
L-aş topi,
L-aş stinge,
I-aş spune toamnei să-l ruginească,
aşa cum face cu bietele frunze.
Dar nu, îl ondulează şi îi pune punct peste frigul simţit în sufletul său.
Apare iarna şi-i dă forme pe ferestre, dar nu, nu le vedem,
ignorăm întrebările în timp ce le privim,
aşteptând ca sosirea primăverii să le topească,
dar ne amăgim,
primăvară îşi reia circuitul şi din punct în punct,
rolul vieţii traversează anotimpurile în alte forme,
până vine o zi,
şi-ţi dai seama că viaţa nu e decât o imagine privită în spaţiu şi timp,
înşirată între două puncte.
Ce rol versatil !

Published in: on iulie 6, 2014 at 9:00 pm  Comments (9)  
%d bloggers like this: