Cuvinte adăpostite în Univers


Norii se mutaseră într-o încăpere din sticlă, ploaia respira greoi şi-şi lungea trupul de-o parte şi de cealaltă a camerei din cristal. Între timp, Soarele îşi găsise o nouă locuinţă. Prezenţa lui o lumina, ferestrele erau larg deschise către partea din spre strada pavată, iar mare parte din zi făcea ca Soarele să-şi transpună zâmbetul pe feţele oamenilor, privindu-i neîncetat.
Noaptea, el, îşi găsea liniştea în gândul literelor aşezate în poveşti de iubire ale sufletelor pereche. Se cufundă în visări şi lasă stelele să-l eclipseze în tainele cuvintelor prelinse din sertarele arborilor parfumaţi în care erau ascunşi oamenii de ciocolată.
Se odihnea, gândurile nu-i dădeau pace, timpul îi aducea toamna aproape, iar el îşi amintise de povestea Fetiţei Reale şi a Băieţelului Destin, poveste pe care o va păstra an de an aproape de inima lui.

Soarele o cunoscuse mai întâi pe Fetiţa Reală, într-o după-amiază de duminică, la marginea unui izvor din apropierea Muntelui de Catifea, când ea se plimba şi-şi oglindea chipul în apa pe care o vrăjise cu priviri calde . Îi plăcea să se plimbe şi să viseze momentul în care iubirea îi va apărea în cale. Culorile copacilor îi aduceau speranţele aproape, dar cum ea nu le vedea, zburau neobservate şi-şi găseau locul într-un colţ luminat al cerului, pictat în albastrul care contura perfect frunzele ruginii apărute timpuriu.
Era tristă, gândurile o învăluiau şi-şi dădea seama că sufletul îi va fi pierdut pentru tot restul hărăzit al zilelor care urma să-i fie martor în calea vieţii. Nimic nu o putea înveseli, îşi pierduse vocea şi zâmbetul; doar lacrimile îi rămăseseră ca şoapte.
Noaptea, ieşea la fereastră şi încerca să îngâne stelele care îi vorbeau neîncetat, ca ea să-şi recapete glasul, dar oricât ar fi încercat, puterea parcă o slăbise şi îşi dădea seama că tot ce i-ar fi putut readuce sunetul fiecărui cuvânt, era doar glasul iubirii.
Soarele, stătea ascuns în toate aceste nopţi, plângea într-un colţ întunecat al cerului şi-şi pierdea lacrimile pe frunzele mute ale copacilor din Pădurea Vieţii. Copacii respirau şi-şi înfrumuseţau coroanele cu lacrimile lui, rădăcinile recăpătau viaţa pierdută în chinurile iernilor ce îi socotise drept uscături pregătite pentru focul aprins al clipelor pierdute.
Într-o cameră micuţă, Fetiţa Reală adormea de fiecare dată cu o carte în mâna, îi plăcea să citească şi contempla adesea la amestecul de cuvinte pe care-l caramelizaze în visele ei atunci când îşi aşeza capul pe o pernă îmbrăcată în mătase.
Într-una din nopţi, a simţit cum somnul voia să îi apropie paginile cărţii pentru orele care urmau s-o însoţească în frumoasele sale vise,dar acalmia dulceagă a vântului îi făcuse să-i bată inima puternic şi printr-un oftat adânc, pe buze-i renăscuse primul cuvânt: “Respir!”. În semn de bucurie şi mulţumire, a îngenuncheat şi se ruga. Gustul lacrimilor sale nu era sărat, îi era preschimbat în arome îmbietoare şi dulci. Credea că magia cuvintelor o părăsise, dar nu era aşa.
În următoarea dimineaţă şi-a îmbrăcat rochia neagră şi a pornit spre Pădurea de Foc. Totul îi părea schimbat, feeria pădurii o încânta. Alerga printre copacii deghizaţi în emoţia sunetelor acute la unison ce-i copleşeau sufletul cu ardoare. Frunzele erau lipicioase, i se agăţau de rochia diafană. În urma paşilor ei, foşnetele i-au cuprins talia cu un sărut al rămurelelor de mesteacăn, iar auriul presărat din adăpostul vertiginos o întinse la pământ.
Razele jucăuşe tremurau în vârful copacilor frizaţi, iar exaltarea clipelor se sfârşea printr-un strigăt: “Trezeşte-te!”. Era el, Băieţelul Destin. A fost trimis de către Soare să vină să-i redea Fetiţei Reale vocea şi zâmbetul, printr-o mângâiere divină ce-i făcea chipul serafic să strălucească în privirea sa. Ţinea în mâna o casetă cu bijuteriile toamnei. Voia doar să le înlocuiască printr-o magie de foc a pădurii cu alte bijuterii şi mătăsuri pentru schimburile pe care le croia o bătrânică dintr-o căsuţa de Vanilie. A deschis caseta şi o brăţară din perle violacee incojura mâna delicată a fetiţei. S-a trezit în braţele mlădioase ale Băieţelului Destin şi parcă ştia totul. A zâmbit mut. S-a ridicat şi-au început să păşească uşor, ţinându-se de mână. Băieţelul îi vorbea, iar ea îi răspundea nu prin şoapte, aşa cum s-ar fi aşteptat, lua câte o frunză aurită şi printr-o atingere îi apăreau cuvintele scrise cu tăciuni stinşi din ascunzişul pădurii de foc.
Fiecare frunză atinsă şi-o ascundea în caseta pe care trebuia să o pregătească pentru ziua următoare, atunci când Bătrânica Palidă avea nevoie de alte materiale pentru aşternuturile paturilor din casele regale. Era inscripţionat outlet deasupra ferestrei din nuieluşele de alun şi oricine putea să găsească acest adăpost, recunoscut de fermecătoarele cusături.
Zâmbeau amândoi. Caseta era plină de cele mai frumoase cuvinte. Se înfiripa dragostea ca o emoţie puternică şi îi purta îmbrăţişaţi pe cărările misterioase de foc. Sărutările lor erau pete răcoroase. Începutul poveştii se datora Soarelui tomnatic, martor al zilelor melancolice.
Seara se lăsase mai greoi peste tărâmul rubiniu, Fetiţa Reală a fost condusă acasă de către Băieţelul Destin. S-au îmbrăţişat, iar ultima frunză care-şi făcea loc ascundea cuvântul “dor”. Pe scările încălzite din marmură, fetiţa şi-a aşezat rochia cea neagră şi privirea cum paşii lui se pierd pe potecuţa strălucită de fericire. Ajuns la adăpostul de mătăsuri, Bătrânică Palidă a întâmpinat Băieţelul Destin cu sclipire în priviri, acesta i-a inmânat caseta, iar povestea lor urma să fie scrisă în următoarele nopţi ca aşternut dulceag din culorile toamnei.
Trecuseră câteva luni, iar la fiecare împunsătură, Fetiţa Reală simţea dorul tot mai aprins. Cuvintele se prindeau ca o panoramă enigmatică. Brodată cu fiori ai dragostei dintre cei doi, micuţa ţesătură avea să ascundă cea mai frumoasă poveste trăită de pe tărâmurile îndepărtate ale gândurilor înflăcărate de tulpinile mestecenilor argintii cu frunze pictate în auriul plin de grandoare. Bătrânica Palidă nu obosea, avea fire culese de pe cerul înstelat, iar pentru că dragostea dintre cei doi era viguroasă, dorea ca de această dată, să-şi lase într-un colţ semnătura.
A trecut un an. Fetiţă Reală se gândea tot mai mult la Băieţelul care-i schimbase Destinul cu numele lui. Nu se mai plimbase de atunci prin Pădurea de Foc, până când într-o zi a pornit cu patimă să reînvie amintirile care-i mistuiau sufletul de dor şi ardoare. Acolo, o aştepta el. A tresărit. Pe braţe purta un frumos aşternut. I l-a dăruit. L-au întins peste litiera ce părea că-i cuprinde fără suflare şi se lăsau învăluiţi în tonul cuvintelor aşezate ordonat de către Bătrânica Palidă. Zâmbeau. Erau fericiţi. A cuprins-o în braţe şi i-a arătat colţul în care bătrânica îşi lăsase micuţa semnătură.
Cu emoţie în glas, a şoptit suav: ”Luna”. Şi de atunci, Luna, Bătrânica Palidă îi veghea pretutindeni şi le scria dragostea în cuvinte catifelate de dor şi dorinţă. Fetiţă Reală şi-a recăpătat glasul, iar Băieţelul îi îndulcea Destinul prin acordurile violoncelului, rămase ca amintiri pentru fiecare toamnă.

Gândindu-se la poveste, Soarele, se înveselise. Se însera şi ştia că de-acum îşi va aştepta iubita Lună, la fiecare apus.
Pentru un timp, străduţa pavată, a fost denumită Calea Lactee, acolo unde Soarele adună culorile zilei în cuvinte şi i le va dărui seară de seară.
Toamna acoperă iubirea, Soarele o colorează zi de zi, iar literele căzute din întunecimea nopţii se lasă aşezate în cele mai frumoase forme de către Lună. Ele nu vor muri. Vor rămâne scrise în suflet pentru eternitate.bhhss
Sursa foto: Google

Published in: on iulie 28, 2014 at 5:38 pm  Comments (22)  

Când sufletul îmi e stăpân


Când sufletul îmi e stăpân

Mă regăsesc la marginea trăirilor,
după ce urc pe muntele descompus
dintre un gând şi o şoaptă…
Caut cărarea din timp
şi dau de potecuţa strâmtorată de griji.
Alunec pe speranţele naive ce-mi umplu sufletul
cu mii de motive îndoielnice
şi stau să cad încercând să păşesc spre cunoaşterea mea.
Mă aşez lângă izvorul lacrimilor
care pare mai bogat în trăirile fondate
prin trecerea nebănuitoare de pe-o zi pe alta.
În verva tăcerilor,
cuvintele nu mai au stare
şi mă îndeamnă să scutur în silabe
sufletul amorţit de suspine şi ofuri
la care nu cred că voi renunţa prea curând.
Sorb dorinţele care vin înspre mine
în stropii ce mi se preling pe obraji
şi-mi lovesc genele,
lăsându-mi ochii întredeschişi,
să pot privi cerul despicat în tainile lui.
Simt că nu mai pot urca,
mă prăbuşesc lângă stânca iubirii
şi culeg albastrul genţienelor,
în semn de rugăciune.

Mă cert, mă zbat şi mă pedepsesc
Când las uşa sensibilităţii să se-nchidă în mine.
Iubind, mă iert,
Şi iert totul, iubind.

Published in: on iulie 22, 2014 at 7:20 pm  Comments (20)  

Un gri colorat din cuvinte


Un gri colorat din cuvinte 

Când Dumnezeu a lăsat iubirea,
Toate florile erau parfumate.
Când iubirea a ajuns pe Pământ,
Oamenii au încercat -i dea culoare.
De atunci toate florile îşi poartă petalale-n gri
Şi îşi pierd parfumul la atingerea unui deget de speranţă.

Published in: on iulie 16, 2014 at 8:50 pm  Comments (16)  

Când poezia a întinerit cu câţiva ani…


Când poezia a întinerit cu câţiva ani…

Pe sub privirile melodiilor de dor,
Poezia s-a furişat în palmele mele încă din copilărie.
Când soarele deschidea ferestrele verii,
poezia îmi aduna flori şi m-ajuta să le aşez într-o pictură pe hârtie,
iar spre toamnă, mă opream puţin
şi linisteam frunzele aurii căzute în patima serii,
doar cu câteva cuvinte.
Timpul a mers pe lângă mine,
cuvintele mi-au rămas aproape,
la o strigare, apar dintr-o suflare…
Am împărţit stelele cu ele,
mi-au şters lacrimile timide şi zâmbeam împreună.
Visam la copilăria mea în fiecare zi,
până când totul a început să se contureze în jurul iubirii.
De-atunci, am avut nevoie de mai multă cerneală,
poezia mi-a adus din albastrul cerului, stropi imenşi,
să-mi pot stinge durerea în paşii întrebărilor,
dar nu, n-au stins-o, doar m-au alinat.
Obosisem. Şi eu. Şi ea.
O chemam, chipul ei îmbătrânise,
în colţul gurii nu stătea zâmbetul odihnit,
erau riduri împrăştiate precum cărările pustii,
dintr-un basm uitat de anotimpul singurătăţii.
În câte-o seară, nu făceam decât să o văd
la poarta dintre cuvinte şi inima mea.
Ne salutam.
Atât simţeam, să o salut.
Parcă abandonasem o parte din mine…
Îmi era frig,
disecam fiecare cuvânt şi ştiam că
iubirea mi-a luat schimbul de replici,
şoaptele născute pe malul visării
îşi spălau ochii în gândurile mării.
Aveam nevoie de lumină.
Treptat,
am decoperit că sunetul zilelor nu se pierduse,
cânta cu Luna la pian,
iar eu nu ştiam de unde pot auzi că timpul nu se pierde.
Şi da, în taină
m-am strecurat printre notele stelelor,
am călcat peste gura lumii,
şi-am început să urc pe un pod înalt
ce ascundea versuri.
Aici, tu, m-aşteptai. Te-am întâlnit.
M-am odihnit în braţele tale,
şi poezia din sufletul meu a-ntinerit cu câţiva ani.

Published in: on iulie 11, 2014 at 4:00 pm  Comments (19)  

Când viaţa pleacă dintr-un punct topit


Când viaţa pleacă dintr-un punct topit

Între două puncte apare o virgulă,
numită viaţă
Se clatină dintr-o parte în alta;
îşi lasă spatele încărcat cu amintiri,
nu renunţă la ele,
îşi coase buzunarele pe drum
cu fire cumpărate în dimineţile însorite.
În săculeţi de mătase păstrează tot ce e dulce,
îi leagă apoi făcându-i fundă din florile primăvăratice,
cu miros proaspăt de liliac.
Uneori, se vaită,
dar nu ia pauză,
aşteaptă parcă să se odihnească în celălalt punct
şi asta pentru că acolo se sfârşeşte rolul ei.
Cât de simplu, nu ?!
Şi cât ne complică…
Două puncte şi atâtea virgule.
Viaţa a făcut ochii mari când a întâlnit mii de oameni în jurul ei
şi a aşa a fost aşternut semnul exclamării pe o foaie din lunile călduroase.
L-aş topi,
L-aş stinge,
I-aş spune toamnei să-l ruginească,
aşa cum face cu bietele frunze.
Dar nu, îl ondulează şi îi pune punct peste frigul simţit în sufletul său.
Apare iarna şi-i dă forme pe ferestre, dar nu, nu le vedem,
ignorăm întrebările în timp ce le privim,
aşteptând ca sosirea primăverii să le topească,
dar ne amăgim,
primăvară îşi reia circuitul şi din punct în punct,
rolul vieţii traversează anotimpurile în alte forme,
până vine o zi,
şi-ţi dai seama că viaţa nu e decât o imagine privită în spaţiu şi timp,
înşirată între două puncte.
Ce rol versatil !

Published in: on iulie 6, 2014 at 9:00 pm  Comments (9)  

Lasă-mi, Doamne !


Lasă-mi, Doamne !

Doamne, lasă-mi adierea
Vântului cel călător
Să-mi aducă mângâierea
S-o aşeze pe pridvor.

Doamne, Tu, lasă-mi copacul
Cu-a lui aură-nverzită
Să se oglindească-n lacul
Dintr-o zare părăsită.

Lasă-mi pomii înfloriţi
Să nu plece cu-anotimpul
Căci cu paşii lor grăbiţi,
Se vor scutura cu timpul.

Doamne, lasă-mi o speranţă
De pe cerul însorit
Să mă poată încălzi
Când chipul mi-este umbrit.

Doamne, lasă-mi şi un nor
Poate-mi va schimba destinul
Căci privind spre viitor
Ploaia caldă-mi spală chinul.

Lasă-mi, Doamne şi cuvântul
Să-l pot scrie într-o zi
Să-mi aducă bucuria
Zâmbetelor de copii.

Doamne, soarele de-l muţi
Fără raze şi lumină
Vino, Tu, în locul lui
Ziua să mi-o faci divină.

Doamne, lasă-mi şoapta caldă
Să pot mângâia un suflet,
Gândul să-mi fie prieten
Să am timp să pot să cuget.

Lasă-mi cântecul de stele
Să se-audă pe la geam,
Doamne, aproape, doar pe Tine
Te-am avut şi te mai am.

Doamne, lasă-mi,Tu, iubirea
Câte zile voi mai fi,
Lasă-mi inima să simtă
Nu-mi lua darul de-a iubi !

Published in: on iulie 1, 2014 at 6:00 pm  Comments (9)  

Un gol plin


Un gol plin

După ce mi-am închis sufletul,
l-am încuiat cu o cheie numită zâmbet
şi-am aruncat-o în marea moartă,
dar nu, nu acea mare pe care o ştim cu toţii,
e o altă mare, moartă de somn şi de dorinţă.
Pe marginea unui drum, m-am oprit şi
mi-am vândut vocea să pot cumpăra tăcerea timpului,
dar timpul nu tace, aşa că m-am supus neînţelegerilor lui.
De curând, am găsit flori, albastre flori,
mi-au promis că-mi vor cânta când eu voi da norii la o parte
şi le voi şterge lacrimile din cale,
să nu pară viori dezacordate.
Îmi schimb privirea,
văd cerul adânc în mersul stângaci,
Simt un gol plin de gânduri şi de tot ce iubesc.
Se târă după mine,
Abia mai păşesc,
Ameţesc.

Published in: on iunie 27, 2014 at 11:00 am  Comments (13)  

Înainte de toate


Înainte de toate

Îmi eşti cuvânt.
Un cuvânt aşezat între două virgule
De forma unor stele multiple.
Te văd stând printre ele,
Parcă te ispitesc…
Dar nu, ele nu te ţin aproape,
mi te dăruiesc,
iar eu nu fac decât să te chem,
şoptindu-ţi suav:
Iubitule !

Published in: on iunie 23, 2014 at 6:00 pm  Comments (8)  

În ploaia gândurilor tale


În ploaia gândurilor tale

Ai aşezat cerul pe umerii mei
Ploaia mi se prelingea uşor pe spate,
Iar ale tale gânduri, şoapte
Le simţeam reci şi grele,
O mare de durere…

Mi-ai săgetat privirea,
Iar fulgerele îndrăzneţe
Lăsau urme-adânci,
Mă loveam de stropi ca de nişte stânci.
Am îngenuncheat şi am căzut în capcana norilor,
Învolburaţi şi-amestecaţi de paletele morilor.

M-au inundat gândurile şi tăcerea din tine,
M-ai lăsat fără glas, ai luat totul din mine…

Published in: on iunie 18, 2014 at 5:00 pm  Comments (12)  

Te îndrăgesc


Te îndrăgesc

Nu mă iubi să te alint
Nu mă iubi s-aduni trăirea
Descoperă, nu facem schimb…
Iubeşte-mă,
Nu-mi lua iubirea!

Nu mă iubi pentru o noapte
Nu mă iubi să mă iubeşti
Ascultă-mi inima cum bate
Iubeşte-mă,
Şi-ai să-nţelegi !

Nu mă iubi să suferim
Nu mă iubi fără de dor
Priveşte stelele cum vin,
Iubeşte-mă,
Eu te ador !

Nu mă iubi ca pe un soare
Nu mă iubi ca pe-un cuvânt
Salvează-mi sufletul când moare
Iubeşte-mă,
Te port în gând !

Nu mă iubi din simple şoapte
Nu mă iubi să îţi vorbesc
Citeşte-mi gândurile toate,
Iubeşte-mă,
Te îndrăgesc !

Published in: on iunie 13, 2014 at 8:13 pm  Comments (19)  
%d bloggers like this: