Nori întunecaţi pe gene

Nori întunecaţi pe gene

Da, m-am trezit târziu
Cu timp fără de mine,
Am vrut doar să vorbesc,
Dar nu aveam cu cine.

Am strâns cuvinte multe,
Aveam să le dedic,
Dar cine să le-audă,
Când tot ce zic e mic ?!

M-am tot temut de soartă
Mi-am luat semnul tăcerii
Şi două flori purtate
Sub glasul primăverii.

Nu am crezut că pot
Să vreau fără de timp
Silabele şi paşii,
Le-am încurcat în ritm.

Acum, că tot mă-ntreb
Ce rost mai are soarta,
Am alungat speranţa
Şi-am închis bine poarta.

Şi ştiu că nu chiar mâine,
Dar poate într-o zi
Tot eu o s-o deschid.
Când nopţile’s pustii.

Simt că durerea-şi lasă
Un braţ să-mă-ncojoare
Se-aşează la fereastră
Un nor să mă doboare.

Dar norii-ntunecaţi
Îmi sorb seninătatea
Pe gene mi-au tot stins
Iubirea, libertatea.

Captivă, mă ridic
Şi las în mine tot
Un dor nestins ce strigă
Să mă trezesc, să pot.

Dar cum să pot când toate
Chiar pe nerăsuflate
Le-a-ndepărtat de mine
Uşor luate-lăsate
Fără eternitate ?!

August rătăcit prin gânduri

August rătăcit prin gânduri

Primul cuvânt te-ndeamnă să scrii,
Prima speranţă, s-aştepţi, să–ţi revii.
În vara ce trece mai iute că vântul,
Te poartă adesea, mai rece, cuvântul.

Zâmbeşti,
Rupi tăcerea şi-ncepi să mai speri,
Nu poţi să te-opreşti, să te-ntorci după ieri.
Dar cât ţi-a rămas,
Din timp ca răgaz,
Privirea-o-arunci pe-o hartă-n atlas.
Şi nu e atlasul cu oceane şi ţări,
Nici dealuri, nici munţi,
Nici râuri, nici mări.
Anotimpul se-ntinde pe-un suflet, rotund,
Mai rotund ca Pământul,
C-un vers, cu un rând.

Pe cer când apar, seninele stele,
Îţi laşi o privire, să te ducă spre ele.
Şi chiar de n-ajungi când Luna coboară,
O boare de august, te-aşteaptă spre seară
Să-ţi mai doreşti încă-o vară,
Cu parfum de chitară.