O floare, şi-apoi stea…

O floare, şi-apoi stea…. 

Ascultă-mă puţin , nu-i greu !
Chiar de-i prezent, povestea am trăit-o eu.
Visam neîncetat la dragostea cea mare.
Era un vis,iar eu eram o floare.

Şi-n fiecare zi-nfloream, mi-era aşa de bine !
Credeam că mi-e de-ajuns ce-mi aparţine.
Iubea parfumul meu , nu floarea ce creştea…
Şi de-asta a plecat din viaţa mea.

A trecut un timp apoi.
Am dat de frig, am dat de ploi.
Ca floare n-am trăit prea mult,
Dar nopţile când nu dormeam, n-am să le uit.

Mi-era aşa de greu să ştiu ce am trăit,
Dar într-o zi,o stea m-a-nveselit.
Ne-am cunoscut în universul sfânt.
De-atunci m-a îngrijit , nu m-a lăsat să plâng.

Ochii verzui de stea m-au oglindit
Soarta o voi urma şi ştiu ce-am de iubit !
Asta-i povestea mea. De ţi-a plăcut…
Urmează-ţi şi tu steaua  şi ştii ce-ai de făcut !

Advertisement

Acolo, sus…

Acolo, sus… 

Ce-mi place să privesc steaua cea mare.
E steaua ce mă face să zâmbesc.
De n-ai fi lângă mine, va străluci ea oare?
Sau va pleca din întunericul ceresc?

De fapt nu-i întuneric…căci sunt şi alte stele.
Dar fără steaua mea, nu-i încântată Luna.
Acolo sus sunt scrise dorurile mele,
Şi visul meu dintotdeauna.

Ce-ar face Carul Mic când steaua se-ntristeaza…
Parcurge acelaşi drum în noapte?
Dar, nu… căci steaua mea-l veghează,
Şi-l mângaie cu sfinte şoapte.

Indiferenţa ta

Indiferenţa ta

Spune-mi orice decât să taci.
Tăcerea nu-i liniştitoare.
Nu îmi vorbeşti, dar ştiu ce faci.
Şi-acum sufletul meu moare.

De ce-mi faci ziua tristă ?
Consideri că-i greşeala mea?
Cândva spuneam aşa: iubirea nu există !
Şi-aveam dreptate…
Dar pentru ceva timp am vrut să cred în ea.

Nu-ţi pasă când mă vezi plângând.
Lacrima mea e simplă şi sărată.
Şi pentru asta am învăţat s-ascund,
Tristeţea mea şi visul de-altădată.

Dar nu-i nimic, continuă chiar dacă şi eu tac.
Poate-i mai bine să schimbăm privirea,
Căci ce se-ntampla acum e un atac.
Şi ştiu de ce:
Tu nu cunoşti iubirea !

Enigma trecutului meu

Enigma trecutului meu

Aş vrea să spun de la-nceput.
Sunt conştientă de trecut.
Doar Dumnezeu a hotărât
Ziua în care m-am născut.

Povestea n-a-nceput cu bine.
Tristeţea încă-mi aparţine,
Căci steaua care avea să strălucească,
Unde urma să se adăpostească?

O zi de viaţa , pentru mine însemna enorm.
Căci nu ştiam să spun atunci :” N-am somn!”
Dar cea care pe lume m-a adus,
Ştia deja în minte ce şi-a pus.

Ca eu, copilul, fără nicio vină…
Să plec departe, să îi fiu străină.
Dar, Dumnezeu m-a binecuvântat
Căci două suflete , cu drag m-au aşteptat.

Mi-au oferit dragostea lor şi-un loc ferit.
Pe mine , de îndată m-au iubit.
Ce pot să spun mai mult de-atât?
Să îţi iubeşti părinţii, nimic n-ai de pierdut !

Iar dacă cineva trecutul ţi-l va aminti…
Ignoră-l, nu-l certa !
Tot tu vei suferi…
De asta îmi e teamă şi îmi va fi mereu.
Dar zi de zi mă voi ruga lui Dumnezeu,
Să-mi dea răbdare cum numai El va şti,
Căci fiecare om greşeala o va plăti.

Timpul este scurt

Timpul este scurt 

A sosit momentul ce l-am aşteptat,
Să mă-ntorc acasă , eu am tot sperat.
Sfârşitul săptămânii îmi zâmbeşte dulce
Şi sine îşi spune :” Acasă se duce !”

Dar acest moment nu durează mult.
Mă voi reîntoarce, timpul este scurt.
Mama e departe şi mi-e greu s-aştept,
Trupul ei divin să îl strâng la piept.

Somnul nu e dulce cum era odată,
Noaptea mă trezesc şi mă simt uitată.
Când priveam la cer , m-am tot întrebat,
Unde este steaua ce m-a protejat?

Cerul nu zâmbeşte…luna se ascunde,
Dimineaţa oare… soarele m-aude ?
Chiar de nu m-aude, vreau doar să răsară…
Căci prezenţa lui nu e doar afară.

Doar om să fii…

Doar om să fii… 

Mergeam nepăsătoare odată,
Pe-o stradă foarte aglomerată.
Mulţimi de oameni p-acolo se plimbau,
Unii erau grăbiţi, alţii abia păşeau.

Un şchiop, sărmanul, stătea şi privea…
Privea la lumea care tot trecea.
Cu ochii-nlăcrimaţi ofta neîncetat,
Voia doar să se plimbe, dar chipu’i s-a-ntristat.

Şi ochii mei erau înlăcrimaţi de milă…
Zicandu-mi : “Ce s-a-ntâmplat, copilă?”
Dar eu n-am spus nimic, gândeam departe…
Ţineam în mine plânsul, în clipele deşarte.

Mi-e teamă, mi-e teamă de tot ce ne desparte.
Singurul mod etern, ce se numeşte moarte.
Noi suntem muritori şi asta-i un coşmar.
Tot ce lăsăm în urmă va fi şi e-n zadar !