Priveşte-mă şi lasă-mă să te ating…

Priveşte-mă şi lasă-mă să te ating… 

Am închis ochii,
mi te-ai aşezat pe gene
şi ai început să alergi făcând din ele,
drumul iubirii noastre.

Am clipit,
iar tu ai alunecat pe buzele-mi calde
şi te-ai lipit ca un norişor alb
pe cerul albastru al speranţelor desenate.

Am zâmbit,
te-ai speriat şi ai început să cobori
către tainele dragostei.
Te-ai oprit la uşa inimii mele
şi-ai început să baţi cu bătăile inimii tale…
Băteai atât de puternic, încât amintirile suave se clătinau.
Ţi-am deschis, intâmpinandu-te ca printr-un vis.

Tremurai,
te-am cuprins în braţe
şi te-am lăsat să-ţi găseşti liniştea
în tremurul braţelor mele.

Nu vorbeai,
vocea ta o auzeam doar eu
când te visam noaptea târziu,
iar tu îmi şopteai că lumina zâmbetului
se aprinde doar în întunericul nebun al dorului ce ne-a făcut
să simţim gustul sărat al lacrimilor devenite pe obrazul nostru,
un ecou puternic al celor două cuvinte
pe care ţi le voi rosti atunci când tu mă vei privi şi mă vei lăsa să te ating
şi mă vei visa aşa cum eu nu am putut să fiu
din lipsa soarelui înlocuit de sensibilitatea stelelor apărute timpuriu.

Ai tresărit,
ţi-ai ridicat privirea,
iar în ochii tăi zăream un amestesc de frunze verzi şi ruginii
ce dansau în bătaia vântului
dansul următoarei primăveri…

Respiram,
Respirai şi tu,
copil al vremurilor calde…

Dintr-o dată,
o mare roşie de catifea
te-a cuprins în valurile misterioase ale dragostei
şi te-ai înecat cu gândurile puse de-o parte…
Te-ai transformat într-o particulă cristalină
şi ai traversat intreaga mare…

Sorbeam momentul zilei,
dar tu ai secat timpul
şi-am început să merg…
erau primii paşi făcuţi fără voia mea…
scânteile mişcărilor aveau ca aşternut magia cuvintelor ,
în calea desprinsă ca dintr-o poveste.
Era minunat!

M-ai oprit,
iar eu m-am aplecat.
Ai căzut,
dar eu te-am prins,
erai în palmele mele…
Aş fi vrut să te ascund,
însă nu puteam decât să te privesc…
Îmi erai drag,
te-am sărutat,
iar tu,
Tu te-ai topit…