Când am alunecat pe Calea Lactee…


Când am alunecat pe Calea Lactee…

Destinul,
M-a trimis în grădina sublimă,
Grădina din faţa ochilor divinităţii…
Stelele erau prietenoase, ca orice copii
veneau la mine şi voiau să mă joc cu ele.
Eram timidă. Eu nu ştiam să mă joc.
Cum să mă joc cu strălucirea?
Eram doar o copilă.
Stăteam mai aproape de Lună,
Îmi părea blândă şi caldă-n privire.
Mă liniştea.
Reuşea să mă adoarmă cu cântecele de leagăn.
Într-o zi, stelele m-au alungat din grădina lor,
am alunecat pe Calea Lactee şi mă îndepărtam de cer.
Am ajuns pe Pământ, în singurătate.
Am devenit amnezică.
M-am trezit într-o dimineaţă pe patul realităţii,
m-am ridicat şi aveam nevoie de visele mele,
aici nu ştiam ce să fac…
Îmi mişcam degetele altfel, mereu altfel
până te-am găsit şi mi-ai luat mâinile
să-ţi ţină de cald în nopţile friguroase.
În dimineaţa aceea am învăţat primul cuvânt : “Tu“.
Iar tu, mă linişteai,
liniştea ta îmi aducea un zâmbet pe buze de câte ori te priveam.
Nu cunoşteam nimic altceva în afară de stele,
am căzut ca o ploaie caldă de vară,
zdrobindu-mă de oasele din lut
până am început să mă cunosc, cunoscându-te.
Şi dacă ar fi să mă gândesc la prima zi din viaţă,
Prima zi a fost ziua când m-ai îmbrăţişat cu cele mai frumoase cuvinte
Şi-ţi auzeam inima bătând prin fiecare :”Te iubesc!

Advertisements
Published in: on April 8, 2014 at 9:27 pm  Comments (27)  
%d bloggers like this: