Când viaţa pleacă dintr-un punct topit

Când viaţa pleacă dintr-un punct topit

Între două puncte apare o virgulă,
numită viaţă…
Se clatină dintr-o parte în alta;
îşi lasă spatele încărcat cu amintiri,
nu renunţă la ele,
îşi coase buzunarele pe drum
cu fire cumpărate în dimineţile însorite.
În săculeţi de mătase păstrează tot ce e dulce,
îi leagă apoi făcându-i fundă din florile primăvăratice,
cu miros proaspăt de liliac.
Uneori, se vaită,
dar nu ia pauză,
aşteaptă parcă să se odihnească în celălalt punct
şi asta pentru că acolo se sfârşeşte rolul ei.
Cât de simplu, nu ?!
Şi cât ne complică…
Două puncte şi atâtea virgule.
Viaţa a făcut ochii mari când a întâlnit mii de oameni în jurul ei
aşternând semnul exclamării pe o foaie din lunile călduroase.
L-aş topi,
L-aş stinge,
I-aş spune toamnei să-l ruginească,
aşa cum face cu bietele frunze.
Dar nu, îl ondulează şi îi pune punct peste frigul simţit în sufletul său.
Apare iarna şi-i modelează chipul pe ferestre…
Ignorăm întrebările în timp ce le privim,
aşteptând ca sosirea primăverii să le topească,
dar ne amăgim,
primăvară îşi reia circuitul şi din punct în punct,
rolul vieţii traversează anotimpurile în alte forme,
până vine o zi,
şi-ţi dai seama că viaţa nu e decât o imagine privită în spaţiu şi timp,
înşirată între două puncte.
Ce rol versatil !

Advertisement