Când poezia a întinerit cu câţiva ani

Când poezia a întinerit cu câţiva ani

Pe sub privirile melodiilor de dor,
Poezia s-a furişat în palmele mele încă din copilărie.
Când soarele deschidea ferestrele verii,
poezia îmi aduna flori şi m-ajuta să le aşez într-o pictură,
iar spre toamnă, mă opream puţin
şi linisteam frunzele aurii căzute în patima serii,
doar cu câteva cuvinte.
Timpul a mers pe lângă mine,
cuvintele mi-au rămas aproape,
la o strigare, apar dintr-o suflare…
Am împărţit stelele cu ele,
mi-au şters lacrimile timide şi zâmbeam împreună.
Visam la copilăria mea în fiecare zi,
până când totul a început să se contureze în jurul iubirii.
De-atunci, am avut nevoie de mai multă cerneală,
poezia mi-a adus din albastrul cerului, stropi imenşi,
să-mi pot stinge durerea în paşii întrebărilor,
dar nu, n-au stins-o, doar m-au alinat.
Obosisem. Şi eu. Şi ea.
O chemam, chipul ei îmbătrânise,
în colţul gurii nu stătea zâmbetul odihnit,
erau riduri împrăştiate precum cărările pustii,
dintr-un basm uitat de anotimpul singurătăţii.
În câte-o seară, nu făceam decât să o văd
la poarta dintre cuvinte şi inima mea.
Ne salutam.
Atât simţeam, să o salut.
Parcă abandonasem o parte din mine…
Îmi era frig,
disecam fiecare cuvânt şi ştiam că
iubirea mi-a luat schimbul de replici,
şoaptele născute pe malul visării
îşi spălau ochii în gândurile mării.
Aveam nevoie de lumină.
Treptat,
am decoperit că sunetul zilelor nu se pierduse,
cânta cu Luna la pian,
iar eu nu ştiam de unde pot auzi că timpul nu se pierde.
Şi da, în taină
m-am strecurat printre notele stelelor,
am călcat peste gura lumii,
şi-am început să urc pe un pod înalt
ce ascundea versuri.
Aici, tu, m-aşteptai. Te-am întâlnit.
M-am odihnit în braţele tale,
şi poezia din sufletul meu a-ntinerit cu câţiva ani.

Advertisement