Ploaia ca un tren
Ploaia nu vine,
ploaia pleacă din cer
ca un tren personal,
vagoanele clatină
asemenea unor stoluri.
ploaia are culoare… şi sunet
alunecă pe şinele-ncălzite,
patinează,
pictează totul în gri.
Fiecare vagon e îmbrăcat în ceaţă,
norii sunt ca nişte locomotive
care pornesc dintr-o gară albastră
ploaia se odihneşte pe umerii noştri
într-un compartiment unde gândurile
sunt alţi pasageri
Când am trimis dorinţele spre cer
Am privit stelele în ultimele minute din an,
Cerul se scălda în dorinţele trimise…
Totul era luminat.
Voiam să citesc fericirea de pe chipul tău.
În suflet mi se prelingea iubirea,
Mă linişteam şi totodată inima-mi bătea puternic.
Îmi închideam ochii.
Tăceam.
Palmele erau deschise,
Călătoreai pe linia vieţii.
Un timp n-am mai spus nimic.
Nimicul se risipea
Şi prindea forma unor umbre…
Se auzea picurând speranţele
Mă ascundeam.
Am închis nimicul în pumn
Şi am lăsat să plouă peste mine.
Te-aşteptam.
Mâna iubirii
Mâna iubirii era caldă
Când dragostea noastră
Punea sângele-n mişcare.
Mâna iubirii strângea suferinţele-n pumn,
Număra bucuriile pe degete
Şi purta fericirea ca brăţară.
Mâna iubirii stătea în buzunar
Când se temea să te-atingă.
Mâna iubirii amorţea sub soare,
Presărând bobocilor de trandafir, culoare.
Mâna iubirii fericea obrăjorii lui,
Reuşea să calmeze durerea
Şi s-o ascundă prin vene.
Mâna iubirii se zărea din mulţime,
Mâna iubirii eram noi.
Când noi ne cunoşteam după cuvinte
Se aburise geamul de la intrare.
Era cel prin care vedeam speranţele crescute din flori.
Mă aburise şi pe mine.
L-am şters. De mii de ori, l-am şters.
Speranţa rămasă ca un fir de iasomie
Am strâns-o în pumn
Şi am lăsat-o să-nflorească odată cu noi,
Lăcrima în palma mea…
După cuvinte,
Veneai şi-mi sărutai aşteptările,
Aşteptarea mea era zâmbetul nostru.
Gingăşia zilelor se pierdea cu timpul.
Mi-am acoperit mâna c-o noapte prinsă între anotimpuri
Firul de iasomie creştea pe sub litere.
Tu l-ai ocrotit,
Aşa cum cerul ocroteşte fiecare stea.
Înflorea.
Îi cunoşteam parfumul lui cuminte,
Aşa cum noi ne ştim după cuvinte.
Nu te pierde
Rămâi.
Ne ştim de când îţi plăcea
Să stai la etajul cu dulciuri.
Te îndreptai adesea spre tabloul pictat de timpul pierdut
Şi-i sărutai timid tălpile iernii.
Te priveam.
Doamne, cât îmi plăcea să te privesc.
Ca o umbră tăcută,
Te urmăream
Şi mă furişam pe sub mângâierile tale.
Nu mai erai tu.
Mă purtai în palme ca pe un nor
Zăream totul dintr-un colţ,
Numai că eu ştiam că atunci când soarele apune,
O lebădă îşi deschidea aripile
Şi atingea chipul tău,
Aşa cum fulgii de nea atingeau pământul.
Se scălda în privirile tale…
Strălucea.
Prin conturul ochilor tăi,
Se zărea cel mai apropiat tunel.
Mă plimbam până la sosirea nopţii,
Iar atunci,
Mă aşezam pe margine şi aşteptam să se facă lumină…
Erai temător,
Teama te îmbrăţişa până în zori.
Zorii se-ntorceau şi ne priveau
Cum tu mă legănai pe aripa caldă a lebedei,
Iar aripa dulce de nea nu era decât liniştea ta.
