Aere de primăvară

 

…se înteţise focul, până când o zi de sâmbătă l-a stins. M-am ridicat din fotoliu, cu gândul că-l voi reaprinde, dar deja lemnele arseseră mult prea repede, iar tăciunii aproape nici că se mai zăreau. N-am înţeles ideea, eu, desigur, aşteptam pe cineva să sosească. Nu, nu era o persoană, aşteptam primăvara ca voi toţi. Voiam s-o iau cu mine şi să i-o ofer mamei în dar. Am coborât să cumpăr un buchet de flori, mă gândeam la trandafiri, şi mamei îi plac trandafirii, însă am găsit un aranjament floral. A fost în favoarea mea, n-am stat prea mult timp să mă gândesc şi era chiar cochet.

Ajunsă acasă, după mult timp, în care nu ne-am mai văzut, mama dichisea ceva prin camera ei. Am îmbrăţişat-o cu dor, lăsându-i primăvara să i se aşeze-n privire, dar m-am convins, privirea mamei face cât nouă primăveri.
După lungi discuţii şi calde mângâieri, timpul amesteca orele târzii până în marginea nopţii. Duminica sosea hotărâtă, dar schimbată. Primăvara crea mari confuzii. După revederea îmbucurătoare cu tatăl meu, m-am reîntors în locul în care zilele trec mai rapid decât timpul în sine.

Într-o aglomeraţie de neimaginat, oamenii se grăbesc să ajungă. Unde se grăbesc, unde vor ajunge? M-am pierdut în speranţe, în cuvinte şi-n viaţa de zi cu zi. Dau vina pe primăvară cu aerele sale de domniţă nou-apărută în oraş. Merge. Se plimbă din parc în parc şi hrăneşte porumbeii, dar se ridică brusc şi-i sperie. Se-ndepărteză, fuge, râde şi se schimbă. Ne schimbă. Se joacă. Separă minutele-n melodii, doar cu atât ne mai răsfaţă.

Orele trec agitate, iar gândul mă seacă şi m-aruncă în spatele unui dig. Se aud şoapte, nu voi lăsa poezia să se-nchidă-n mine.

Primăvara zâmbeşte, dar nu e zâmbetul ei…