Chipul împietrit al nopții

Chipul împietrit al nopţii

Amintirile erau în doliu
De vântul ce spulbera tăcerea
Doar printr-o atingere în păr
A pomului înflorit.

Am trecut pe lângă lumânările aprinse.
Noaptea era fierbinte
Şi cerul vărsa ceară din cuvinte.

Am suflat uşor,
Apoi, m-am oprit.

O mângâiere pe coapsa albastră a clipei
A trezit emoţiile dezgolite şi stranii.
Suspinau.
Lacrimile se prelingeau pe chipul împietrit al nopţii
Şi se-aprindeau una câte una,
Lăsând să răsune în oraşul adormit:

Iartă-l, obrajii ei vor fi mângâiaţi
De alte anotimpuri…

Advertisement

Nu se cuvine

Nu se cuvine

S-a consumat ultima picătură
Din emoţiile pe care le-am traversat
În drumul către tine.

M-am zorit.
M-am întrebat de ce,
Sau dacă se cuvine…

Dar am pus punct,
Iar semnul întrebării
S-a aplecat mirat.
Căci n-a aflat că vestea serii
Se plimbă-n taina primăverii.

Prinţul ce ieri salva destinul,
Era tot el, acelaşi, chinul.
Floarea iubită de schimbări
Îşi lăsa chipu-n alte zări.

Da, m-am zorit
M-am întrebat,
Ce-aş dizolva în mine?
Nu, n-am aflat, dar…

Nu se cuvine să rămân fără tine.

Când dimineaţa n-avea soarele pe chip

Când dimineaţa n-avea soarele pe chip

Pe mâinile timpului
Au apărut pete maronii,
Dimineaţa a zăcut toată noaptea.
În glasul zilelor nu se mai aud bucuriile cerului.
Omul şi-a croit o cămaşă cu mii de buzunare,
În care stau ascunse fericirea, iertarea, dorinţa,
Gândul şi înţelegerea.

Deciziile s-au îndoit de la manşetele-nvechite
Şi ascund rănile deschise de timp.

O nouă zi îşi caută hainele
În cufărul gol de la intrare.

Mi-am amintit

Mi-am amintit

Mi-am amintit cum e să uit de tine,
Cum e să uit de suflet, de speranţă şi de gând,
Mi-am amintit. Cuvântul zace-n mine,
Pe o hârtie, într-un răsunet şi în trup.

Mi-am amintit cum e să uit de fericire
Cum e să uit că ar fi existat, copil fiind
Mi-am amintit. Iubirea-i amintire,
E un surâs ce-aşteaptă suferind.

Mi-am amintit cum e să uit de şoapta ta
Cum e să uit că m-alintai din mângâiere
Mi-am amintit. Destinul m-ascundea,
Şi risipeam dorinţele-n tăcere.

Când Luna Plină era golul din sufletul meu

Când Luna Plină era golul din sufletul meu

Dintre marile sărbători,
Doar noaptea îmi plăcea
Atunci când Luna Plină îmi căuta prin buzunare
Cuvintele pe care le sufocam dintr-un sărut.
Culegea căldura dintre noi,
Iar eu, cu un deget, îi atingeam buzele-i trandafirii
Mă veghea cum nimeni n-o făcea.
Licuricii cerului străluceau în zbor
Îi prindeam şi-i ascundeam în subsolul minţii.
Noaptea era a mea.
Zorii-mi furau Luna şi-o întrebau de tine,
Dar tu nu-ţi puteai deschide sufletul
Decât în palmele mele.
Aşteptai orele târzii
Aşa cum eu te-aştept să mai revii
Din nou în gânduri şi la geam
Zâmbind, aşa cum te chemam…