Pantofii albaştri ai timpului
Mă simt înecată în trecut.
Chipurile fade stau ascunse după colţul casei
Şi îmi pândesc copilăria.
Poartă haine de culoarea greşelilor,
Descusute şi cu tivul gata să desprindă lacrimi.
Sunt şi eu acolo, îmbrăcată într-un sarafan negru al regretelor,
Strâns în talie de remuşcări imprimate în panglici lungi.
Îmi ating genunchii loviţi de cuvinte
Şi şterg sângele închegat din apusul verii.
Mă văd, dar nu mă recunosc,
Cu o foarfecă de oţel pătrund în firul răsucit al anilor trecuți,
Calc desculţă pe marginile pietrelor de opal,
Iar pe vârfuri traversez norii rămaşi pe pământ…
Cu fiecare pas, timpul absoarbe jocul copilului uitat în mine.
În stomac simt cum mă loveşte timiditatea,
Stropindu-mi glasul cu răgușeala unei pisici care obosește să alerge fluturi.
Mai am puţină încredere în buzunar,
E pentru toată viaţa…
Mi-ajung emoţiile rătăcite prin păr,
Le scutur din când în când în anotimpuri.
Mă dor mâinile încercând să ating timpul pierdut,
Mă dor tălpile încercând să sar peste cuvinte.
Chipurile fade apar ca nişte fantome,
Îmi înceţoşează lumea risipită în oraşe,
Mă despart de cutremurul resimţit în priviri..
Retina cerului e vulcanul nestins din mine,
Din mine, din tine, din destin.
Nu încetez să caut rugăciunile,
Parcă cineva le risipeşte cu mâna stângă
Peste câmpiile cu flori,
Iar vântul le cuprinde şi le presară peste privighetori.
Din glasul meu, încerc să desprind câteva note
Nu prea multe, de teamă că s-ar întrista pianul lui Chopin…
Noaptea vine peste mine,
Şi-mi trezeşte amintirile din mătase…
Astăzi mi-a adus în dar gândul speranţei
Pe care o voi purta în participiul mulțumirii.
Nu am ştiut că poţi traversa Vulcanul Noroios al amintirilor,
În pantofii albaştri ai timpului.
Te întâmpin, zâmbind, îți ascunzi chipul după flori și aștepți să-ți deschid.
S-au prins în horă florile iertării, sărbătoresc sinceritatea-n felinar.
Mi te am. Mi te iubesc.
E timpul să plecăm, mă găsești printre raftul cu cărți. Roșesc, m-aștepți.
Denisa Aricescu 