De obicei, cad la picioarele gândului că încă un an e pe punctul de a pleca și de a se odihni în valiza cu amintiri. Rămân tăcută și parcă nimeni nu-mi intră în voie cu nimic, nici măcar cu mirosul de amintiri proaspete. Anul acesta sentimentul este cu totul diferit. Am îmbrățișat cu optimism timpul de altădată și simt că acum îi pot da drumul anului să plece.
Când a bătut la ușa sufletului meu, anul 2018, m-a găsit blocată în propriile-mi gânduri. M-a lăsat să mă liniștesc, dar și-a dat seama că nu pot face asta de una singură. I-a chemat pe cei mai importanți oameni lângă mine, mi-a făcut cunoștință cu oameni noi și împreună s-au hotărât să-mi dea o mână de ajutor. Nu aș fi putut să mă ridic.
Noroiul în care alunecasem se numea nesiguranță. Nu m-am împotrivit nicio clipă să mă las ajutată, din contră, știam și simțeam că nu pot păși în povestea mea, singură, mai departe. Iubirea mea a fost sprijinul meu zi de zi. Fără iubire, înțelegere și sănătate sufletească nu pot fi eu. Poate dacă aș fi fost întrebată cu ani în urmă fără ce nu pot trăi, unul dintre cuvinte ar fi fost cuvinte, dar anul acesta am învățat că pot supraviețui fără cuvinte și mi-am numit tot acest timp, un timp suprapus.
Încet-încet am reînvățat să-mi reorientez urmele și vedeam cum de-o parte și de cealaltă îmi sunt ca mijloace de siguranță două linii de care mă sprijineam. Emoțiile au fost peste măsură și cu greu am reușit să le gestionez, am fost îmbibată în emoții, un burete întreg.
Am fost împotmolită până peste cap de sentimente, vise și trăiri, dar ultimii ani m-au ajutat să ies din toate stările și să-mi dau seama ce și pe cine iubesc cel mai mult. Anul 2018 m-a învățat că nu trebuie să-mi blochez sentimentele, că trebuie să comunic și să-mi spun toate păsurile, anul 2018, m-a învățat în cine să am încredere și că e ok ca din când în când să las oamenii să plece, eu nu știam asta până de curând.
Am am avut cele mai frumoase călătorii anul acesta, atât în realitate, cât și în timpul meu suprapus, alături de cel mai minunat om de pe Pământ, soțul meu.
Pentru mine, pentru noi, anul 2018 este martorul celei mai frumoase surprize pe care ni le va dărui anul 2019 și-i sunt profund recunoscătoare că și-a deschis sufletul în palmele noastre. Vom avea grijă de cel mai frumos dar pe care-l vom primi și de mână cu timpul care va sosi vom întâmpina viața împreună.
Îți aduc mulțumiri din suflet, dragul meu, 2018! Am învățat că doar dintr-o simplă atingere, poți avea sau nu ceea ce-ți dorești și dacă îngerii nu-ți sunt aproape te simți rătăcit în propria-ți singurătate.
Pentru anul care stă la rând să intre în inimile și în casele noastre, îmi doresc liniște, iubire, sănătate, bunătate, inspirație, bucurii, artă, fluturi, lecții și experiențe noi, din care să pot construi în continuare definiția cuvântului om, atât pentru mine, pentru noi, pentru familie, cât și pentru întreaga lume!
La mulți ani bucuroși, sănătoși și înțelepți! Bun venit, 2019!
Pașii noi ai bucuriei
Vreau să mă țină toamna-n brațe
Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să-mi mângâie dorul din piept,
Iar pe copaci să-i simt aproape
Aștept, aștept, aștept...
Vreau să mă țină toamna-n brațe
Lacrimi în palme să-i preling,
Frunzele, fluturi să îi fie
Din timp, în timp, e timp.
Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să mă surprindă cu povești...
S-adorm pe pielea-i aurie.
Departe-mi ești și dragă-mi ești!
Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să mă învețe iar să scriu,
Să-mi fie muză-n miez de noapte.
Aproape vreau să mi te știu!
Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să-mi spună tot ce-are de spus,
În brațe s-o cuprind și eu
La fiecare răsărit și-apus.
Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să îmi aline din durere,
De mână să mă poarte iarăși,
Ploaia să-mi fie mângâiere.
Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să-i simt privirea caldă, vreau
Mi-e dor de timpul de-altădată
Când frunzele-i mă linișteau.
În colțul meu cu lacrimi mă ascund
În colțul meu cu lacrimi mă ascund
În versuri și în gânduri mă afund,
Mă tem că am rănit ce mi-era drag
Mă-mpiedic și îmi las tăcerile pe prag.
Pe foi se scaldă lacrimile-n dor
În mine plâng și țip și câte puțin mor,
De mână cu povestea mea m-am prins
În vuietul de gânduri din abis.
În colțul meu cu lacrimi mă ascund
Și-mi plâng dorințele continuu în tăcere.
Cu vise-n brațe, timpul nu-l ajung
Mi-i greu și mă înec în strigăt, în durere.
În colțul meu cu lacrimi mă ascund
Vai, câte vise stau plăpânde lângă tine!
Nu-mi mai ajung cuvintele și plâng
Mi-i dor de timpul meu, mi-i dor de mine.
Când sunt cu tine, timpul tot e al meu
Gândurile, umbrele m-au invadat,
Dar tu ai fost acolo și m-ai sărutat.
Mi-am sprijinit tăcerea pe umărul tău drept
Cu toate temerile care-mi bat în piept.
Iubitul meu, doar șoaptele cu care mă săruți
Mi-ating speranțele, mă vindeci, mă ajuți…
În dar îmi scuturi timpul în bujori de mai
Și timpul se așază îmbietor… Mai stai!
În mine se încolăcește timpul
M-am trezit cu fața lipită de perna cu vise
Și mi-a fost teamă să mă dezlipesc.
Îmi ardeau obrajii de cuvintele pe care nu le-aș fi rostit niciodată
În timp ce pe buze-mi picura sângele imaginilor.
Cu vârful limbii încercam amintirile: dulci, picante, sărate și uneori, mucegăite.
Ochii-mi umezi de patima privirii
Căutau să se-nchidă de dorul fericirii.
Auzeam cum iubirea-mi trimitea săgeți
Cele argintii stăteau fixate în globul emoțiilor.
Mă durea. Mă doare.
Mă dureau palmele-mi lăsate de greutatea timpului,
Nu știam cât o să-l mai pot purta după mine.
În toate dorințele mele
Visele-n flori se deschid.
Când suflu-n gânduri cu putere,
Ochii înlăcrimați mi se-nchid.
Părți rupte din mine se pierd pe undeva
Iar timpul stă se le adune mergând în urma mea.
Timp ars, rănit, timp refuzat,
Flămând de dor
Respiră-ncet și strigă-n mine după ajutor.
Trupu-mi e slăbit, mă simt în picaj,
Nu mai am putere, nu mai am curaj.
Bucuria-mi dulce nu mai e cântată,
S-a pierdut și ea sau a fost uitată.
Timp lovit de stâncă
M-a făcut să scriu…
Teama de-a tăcea l-a făcut să plângă.
În lumina-n care m-ascundeam mereu,
Timpul se-ntreba cum m-am pierdut eu.
Tu m-ai pierdut timp și nu ți-a fost milă
Că-mi plăcea să am zâmbet de copilă.
În mâinile tale, timp de catifea
Mă închid și plâng făr’ a te vedea.
Vreau să-l întâlnesc pe timpul, cel care
M-a crescut în taină cu multă răbdare.
Pierde-mă tu în lumea mea cu flori
Pierde-mă tu în lumea mea cu flori
Și lasă-mă să-mi regăsesc copilăria,
Mă-ntind în patul de culori,
Visând cum razele îmi cântă bucuria.
Măsor privirea fiecărei flori
Și îmi tresaltă dorurile-n piept.
Al cărui vis e șoapta când în zori,
Ochii mi’s taine când rămân și-aștept?
În lumea mea cu fluturi să mă pierzi,
Căci de mă pierzi, găsitu-m-a melancolia…
Pictez pe buzele iubirii ochii-ți verzi
Și-ți cos pe piept cuvântul, poezia.
Pierde-mă tu în lumea mea cu flori,
Așteaptă-mă și lasă-mă să te găsesc.
De mână cu toți fluturii-n culori
Mă voi trezi și voi simți că retrăiesc.
Pierde-mă tu în lumea poeziei,
S-ascult cum bate inima naturii
Pe mâini să mi se-așeze dintr-o mie,
Fluturii, cheia sol și notele iubirii.
Pierde-mă, pierde-mă, iubite!
Căci știu, răbdarea s-a prelins din ochii tăi…
Timpul mi s-a încolăcit în trup și în cuvinte
Și-abia mai pot să mă pierd singură în foi.
Eu însămi
Lupt cu timpul,
Cel care m-a scufundat în tumultul tuturor stărilor…
M-a-ncercat de mii de ori până acum
Dar l-am învins cu alte stări care anulau sosirea acestei lupte.
Eu însămi am fost deschisă cu timpul
Dar el m-a închis adânc în mine…
M-am pierdut,
Am strigat după ajutor încercând să mă regăsesc…
Poarta cu vise nu-mi mai era cunoscută,
Am reușit să fac față strigătelor
Și m-am agățat de fiecare strop de liniște
Care picura din când în când în sufletu-mi.
Eu însămi m-am simțit depășită de cuvinte,
Au plecat cu mult înaintea mea fără să m-anunțe
Nu s-au lăsat scrise și nici rostite
Le-am căutat în mine,
Dar m-am oprit,
Știind că n-are niciun rost.
Eu însămi mă simt într-o altă eu
Am rămas în urmă fără să vreau, fără să pot face vreun pas…
Eu însămi caut să-mi sprijin trupul de un corp luminat
Acolo unde nu e durere și nici teamă…
Eu însămi și umbrele-mi toate trăim într-o călimară
Adu-mi câteva foi
Și repară tu, penița stiloului
Stă să cadă de ceva vreme…
Eu însămi aștept.
Am nevoie doar de răbdare
Și de așternuturi curate în care să-mi încolăcesc gândurile sângerânde.
Eu însămi tresar
La fiecare amintire pierdută în mine.
Eu însămi țip pe dinăuntru,
Mă înec în ecouri și-n liniștea cea de zi cu zi.
Eu însămi tac.
Nu-mi vorbi și nu încerca să mă desparți de mine,
O să te cuprindă dorul de-amintiri.
Eu însămi tușesc.
Am răcit în camera cu gânduri.
Să nu intri, e îngheț.
Eu însămi încerc să adorm,
Dar cum să adorm când toate părțile din mine mă țin trează neîncetat?
Eu însămi iubesc.
Mă gâdilă fiorii și traversez emoțiile cu grijă,
Mi-e teamă să nu uit cum e să te simt.
Eu însămi repet.
Vreau să-ncep din nou să pășesc
Dar nu știu dacă stângul vrea să rămână-n urmă…
Eu însămi mă caut,
Unde sunt? Am nevoie de mine mai mult ca oricând.
Eu însămi recunosc
M-am lăsat învălmășită de zbaterea asta
Dintre gânduri și sentimente. Sunt confuză.
Eu însămi tocmai am terminat de scris,
E adevărat sau tocmai am avut un vis?
Emoții, fluturi și un basm
Perioada de trecere de la un an la altul, parcă îmi descarcă amintirile pe un ecran care mai târziu se stinge treptat și-mi redeschide un alt ecran complet gol. Mă simt lipsită de vlagă, mă face să mă gândesc cum va arăta următorul an și dacă va fi la fel de bun ca cel anterior. Este o senzație ușor ciudată, deși ciocnesc paharul cu “La mulți ani”, mi se întâmplă să mă văd trecând un alt pod poleit cu dorințe și care are drept balustradă anul din urmă cu amintiri. Aceeași trecere cu emoții a fost și între anii 2016-2017. Mă apăsa gândul că nu vreau să se piardă tradiția anilor 2015 și 2016, de a nu-mi lua de lângă mine pe cineva drag, dar pentru că dorințele se îndeplinesc, 2017, a fost un an excepțional, care, n-a luat pe nimeni de lângă mine, dar câțiva au plecat. Așa am simțit.
Anul acesta a fost despre nunta noastră și despre mulți oameni cu care am interacționat, pe care i-am cunoscut cu adevărat, pe care i-am câștigat, dar și despre alții care au plecat. Chiar mă întreba cineva cum a fost 2017 pentru mine. N-am știut să-i răspund, dar m-am gândit că a fost anul în care mi-am dat seama că încrederea nu e doamnă pentru toată lumea, eu așa o consideram, doamna căruia nu ai voie să-i greșești numele, să-i vorbești de sus sau să uiți să-i scrii din când în când, și de asemenea, a fost anul când mi-am schimbat numele, când soțul meu mi-a deschis ochii și mi-a demonstrat că unele lucruri chiar există, cum ar fi: grija pentru celălalt, prietenia în cuplu, zâmbete la orice oră, dragostea necondiționată și faptul că nu se alterează relația după ce spui DA, din contră. (…)
Dar pentru că am fost atât de mult luată prin surprindere, voiam să nu țin cont de tradiția pe care am respectat-o în ultimii ani, aceea de a împărtăși cu cititorii mei gândurile la finele anului în curs, însă mi-am dat seama că aș fi greșit și m-am decis să vă povestesc și să vă mulțumesc că ați fost alături de mine, încă un an.
Și ca să nu mai lungesc atât de mult “discuția”, aș vrea să vă mărturisesc că anul acesta, în primăvară, am alergat după fluturi la propriu, mi s-au așezat în palmă, i-am admirat, m-am emoționat și ne-am promis revederi.
Vara m-a cucerit de-a dreptul, mi-am revăzut prietenii, pescărușii, adulmecând, ca și mine, bucăți întregi de pizza, 🙂 și dacă nu mă credeți, priviți:
Am revăzut marea de trei ori, am stat de vorbă, am glumit, mi-a adus voie bună și ne-am bucurat împreună de muzică.
https://www.instagram.com/p/BWW2E8oAuU5/?taken-by=denisa.aricescu
Nici muntele nu a rămas nevizitat, am descoperit unele dintre cele mai frumoase poezii a le lui Serghei Esenin, când am călătorit într-o zi de august cu familia pe Transfăgărășan.
Timpul nu stă în loc, au sosit emoțiile și fluturii de toamnă.
Ne-am plimbat, am vizitat locurile de poveste din Toscana, am revăzut Parisul și ne-am zâmbit.
Toscana, 2017
Paris, 2017
El este Havasi, artistul care deține recordul mondial pentru cel mai rapid pianist. O splendoare.
La începutul lunii decembrie, The Motans ne-a încântat cu frumoasele lor melodii.
Iar pentru că l-a sfârșitul fiecărui an, fiecare copil așteaptă ca dorințele să-i fie îndeplinite, prin scrisoarea trimisă lui Moș Crăciun, soțul meu, m-a ajutat să-mi împlinesc un vis, acela de a-mi aduce părinții, bunicii și nașii, la concertul “Iarna Simfonic Aniversar”, susținut de Tudor Gheorghe, la Sala Palatului din București. Emoții la infinit.
Anul acesta a fost despre fluturi, în special, cei de toamnă. Am zâmbit, am râs, m-am emoționat, am plâns, am iubit, am scris, am citit, am pictat, ne-am bucurat, am trăit unul dintre cele mai importante evenimente din viață, am avut familia aproape, ne-am veselit. Au fost și momente mai puțin plăcute, dar am început să învăț, că nu e totul așa cum îmi imaginez și că trebuie să fac față, indiferent de ce o să primesc. Firea mea visătoare a început să se maturizeze.
Cam asta despre mine, despre noi. 🙂
Mi-aș dori un 2018 încrezător, cu mai mulți fluturi, cu oamenii dragi aproape, cu multă căldură, sănătate și bucurie, iar aceleași lucruri vi le doresc și dumneavoastră, să vă iubiți și să fiți iubiți, să zâmbiți cât mai mult, să aveți încredere în alegerile pe care le veți face, să aveți familia și prietenii, aproape și să fiți puternici!
Mulțumesc, an al emoțiilor, 2017! Îți mulțumesc Doamne-Doamne! Îți mulțumesc, Mihai! Vă mulțumesc, dragi părinți, bunici, nași și prieteni!
Vă mulțumesc tuturor celor care ați rămas alături de mine!
Vă promit poezie de suflet, în continuare! ❤
Cum a fost anul 2017 pentru dumneavoastră?
Puncte de vedere
Separi razele de soare
Cu mișcarea ultimului joc creat de noi…
Din rădăcinile stelelor se înmulțesc visele
Și-ntreaga pădure de dorințe
Freamătă-n surdină.
Fâșii de singurătate se-ncolăcesc în mine
Și-mi cântă mâhnirea c-un fir plăpând de iarbă.
Mă despart de cuvinte la ultima adiere a toamnei
Și mă-ndrept spre puțina liniște pe care o mai am…
Reușesc să-mi afund gândul în paginile iernii
Și simt cum mă-nfioară serbarea pe-nserat
Noiembrie mi-ascunde urmele de tine,
Mâine se prinde în mâinile mele și-ale tale
În apropierea zorilor de catifea.
Râmân cu trupul mirosind a toamnă
Și-mi caut un poem să mă adăpostesc…
În timp și în iubire,
Privirile ni se intersectau
Din toate punctele de vedere.
Împreună
Mi-era dor să fim împreună.
Până să te întâlnesc, timpul savura din visele mele
Când te-am întâlnit, timpul visa odată cu noi.
Să nu-ți fie teamă vreodată c-am să-mi închid ochii
Și-am să te uit.
Adunăm amintiri la comun,
Ne împărtășim dragostea în cuvinte,
Mă cuibăresc la gândul c-o să-mi fii muză toată viața,
Și că n-ai să mă lași cu foile goale,
Alergând în neant după stările tale.
Noi suntem acei nebuni de copii
Fără uși și zăvoare,
Fără chei și sertare la inimi.
Avem dragoste la comun
Și-un singur plic cu dorințe,
Care stă nedesfăcut,
Știindu-ne fiecare bătaie a inimii pe de rost.
Împreună e singurul loc pe care-l avem,
E casa noastră în care am copilărit de la primele priviri,
Împreună e gândul care mă duce departe
Și care mă-nalță în cele mai crunte zboruri, chiar dacă
Mi-e frică,
Împreună mi-e aripa pe care-mi odihnesc temerile.
Te-am protejat de nopțile acide,
În care toate stelele se-ascundeau și ele
De schimbul nostru de tăcere.
Te-am căutat cu fiecare pas din gând,
Odihnindu-mi tălpile în fel de fel de teorii,
În care te înțelegeam și te acuzam
De gesturile tale de indiferență,
De rebel ce-mi tulburi versurile cu iubire.
Vezi, tu…
Ți-am păstrat răspunsul tuturor întrebărilor
Pe care nu mi le-ai adresat nicicând,
Nici măcar în gând. Și-am surâs cu desăvârșire.
Știi cum ne putem vindeca de tăcere, de dor, de tot acest timp visător?
→Împreună←
