𝓒𝓪̂𝓷𝓭 𝓸 𝓶𝓪𝓶𝓪̆ 𝓷𝓾-𝓼̦𝓲 𝓹𝓸𝓪𝓽𝓮 𝓹𝓵𝓪̂𝓷𝓰𝓮 𝓵𝓪𝓬𝓻𝓲𝓶𝓲𝓵𝓮

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒,
𝐶𝑢𝑟𝑔 𝑠̦𝑖𝑟𝑜𝑎𝑖𝑒 𝑑𝑒 𝑛𝑒𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑖 𝑝𝑒 𝑠̦𝑖𝑟𝑎 𝑠𝑝𝑖𝑛𝑎̆𝑟𝑖𝑖.
𝐷𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑜𝑙𝑜𝑎𝑛𝑎 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑣𝑖𝑠𝑒𝑙𝑒 𝑠𝑒 𝑝𝑟𝑎̆𝑏𝑢𝑠̦𝑒𝑠𝑐,
𝑀𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑐𝑖𝑜𝑏𝑢𝑟𝑖 𝑠𝑒 𝑎𝑠̦𝑎𝑧𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑝𝑖𝑐𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒
𝑆̦𝑖 𝑚𝑎𝑚𝑎 𝑐𝑎𝑙𝑐𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒-𝑛 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒,
𝐼𝑛𝑖𝑚𝑎-𝑖 𝑡𝑟𝑒𝑝𝑖𝑑𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒
𝐼𝑎𝑟 𝑠𝑡𝑎̂𝑛𝑔𝑎̆𝑐𝑖𝑎 𝑣𝑜𝑟𝑏𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑖 𝑠𝑒 𝑑𝑎̆𝑟𝑎̂𝑚𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑝𝑒 𝑏𝑢𝑧𝑒.
𝐼̂𝑛 𝑐𝑜𝑙𝑡̦𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑔𝑢𝑟𝑖𝑖 𝑖 𝑠𝑒-𝑎𝑠𝑐𝑢𝑛𝑑 𝑡𝑒𝑚𝑒𝑟𝑖𝑙𝑒
𝐴𝑠̦𝑎 𝑐𝑢𝑚 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑠𝑒-𝑎𝑠𝑐𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑖̂𝑛 𝑐𝑜𝑙𝑡̦𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑙𝑢𝑚𝑖𝑖.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒,
𝐶𝑜𝑝𝑖𝑙𝑢𝑙 𝑑𝑖𝑛 𝑒𝑎 𝑠𝑒-𝑛𝑡𝑟𝑒𝑎𝑏𝑎̆ 𝑐𝑒 𝑚𝑜𝑡𝑜𝑟 𝑎 𝑝𝑜𝑟𝑛𝑖𝑡,
𝑉𝑖𝑏𝑟𝑒𝑎𝑧𝑎̆-𝑛 𝑖𝑛𝑖𝑚𝑎 𝑒𝑖 𝑡𝑒𝑎𝑚𝑎 𝑠̦𝑖 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟𝑎̆𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎
𝑃𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑙𝑢𝑙 𝑜 𝑝𝑒𝑟𝑐𝑒𝑝𝑒 𝑐𝑎 𝑝𝑒 𝑢𝑛 𝑠𝑡𝑟𝑖𝑔𝑎̆𝑡 𝑑𝑒 𝑎𝑗𝑢𝑡𝑜𝑟.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒,
𝑃𝑙𝑜𝑎𝑖𝑎 𝑑𝑖𝑛 𝑜𝑐ℎ𝑖𝑖 𝑒𝑖 𝑖 𝑠𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑙𝑖𝑛𝑔𝑒-𝑛 𝑐𝑜𝑟𝑝
𝐶𝑎 𝑜 𝑙𝑖𝑚𝑏𝑎̆ 𝑎𝑠𝑐𝑢𝑡̦𝑖𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑑𝑢𝑟𝑒𝑟𝑒.
𝑁𝑖𝑐𝑖 𝑓𝑢𝑙𝑔𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑧𝑎̆𝑝𝑎𝑑𝑎̆ 𝑐𝑎̆𝑧𝑢𝑡̦𝑖 𝑝𝑒 𝑝𝑙𝑒𝑜𝑎𝑝𝑒
𝑁𝑢-𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑠𝑡𝑖𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒 𝑑𝑒 𝑓𝑜𝑐.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒,
𝑀𝑎̂𝑖𝑛𝑖𝑙𝑒-𝑖 𝑡𝑟𝑒𝑚𝑢𝑟𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑎𝑡𝑎̂𝑡𝑎 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒,
𝐼̂𝑛𝑐𝑎̂𝑡 𝑎𝑟 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎 𝑚𝑢𝑡𝑎 𝑚𝑢𝑛𝑡̦𝑖
𝑠̦𝑖 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑎̆ 𝑣𝑎̆𝑝𝑎𝑖𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑜 𝑖̂𝑚𝑝𝑟𝑒𝑠𝑜𝑎𝑟𝑎̆.

𝐸 𝑎𝑡𝑎̂𝑡𝑎 𝑑𝑢𝑟𝑒𝑟𝑒…
𝐼̂𝑛 𝑖𝑛𝑖𝑚𝑎 𝑚𝑎𝑚𝑒𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒
𝑖̂𝑛 𝑡𝑎̆𝑐𝑒𝑟𝑒,
𝐼̂𝑛𝑐𝑎̂𝑡 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑖̂𝑠̦𝑖 𝑝𝑖𝑒𝑟𝑑𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑟𝑎̆𝑏𝑑𝑎𝑟𝑒…
𝑆̦𝑖-𝑖 𝑎𝑟𝑢𝑛𝑐𝑎̆ 𝑏𝑎𝑡𝑖𝑠𝑡𝑒 𝑙𝑎 𝑝𝑖𝑐𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒…

Advertisement

𝓓𝓮𝔃𝓶𝓲𝓮𝓻𝓭𝓪̆𝓻𝓲 𝓵𝓲𝓵𝓲𝓪𝓬𝓱𝓲𝓲

Într-un pătuț de liliac m-au pus

Și m-au numit floare de mai.

Mă trezeam când simțeam florile lângă mine

Și de atunci m-am lăsat cuprinsă de Luna Liliac.

Nu mi-aș schimba ziua, 

Așa cum niciun artist nu-și schimbă ora de pian.

Nu mi-aș schimba gusturile,

Așa cum nicio floare nu-și schimbă emoțiile.

Timpul nu este al meu,

Așa cum nu este al nimănui.

Timpul este al florilor care renasc an de an.

Mă apasă notele de primăvară,

Așa cum un artist apasă clapele pianului

Și încep a-mi cânta dorul.

Mă dezmierd în simfoniile liliachii,

Și-mi dezleg grijile care mă cuprind.

Una câte una cad la picioarele timpului…

Calc încetișor pe lângă nostalgie,

Dar îmi (cu)prinde gambele cu alte game.

𝑀𝑎̆ 𝑠𝑒𝑑𝑢𝑐𝑒,
𝑀𝑎̆ 𝑎𝑝𝑎𝑠𝑎̆,
𝑀𝑎̆ 𝑚𝑎̂𝑛𝑔𝑎̂𝑖𝑒,
𝑀𝑎̆ 𝑙𝑎𝑠𝑎̆,
𝑀𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑑𝑒,
𝑀𝑎̆ 𝑠𝑡𝑟𝑖𝑔𝑎̆,
𝑀𝑎̆ 𝑠𝑒𝑎𝑐𝑎̆
𝑀𝑎̆ 𝑖𝑛𝑡𝑟𝑖𝑔𝑎̆.

𝓘̂𝓷𝓽𝓲𝓷𝓭 𝓶𝓪̂𝓲𝓷𝓲𝓵𝓮 𝓹𝓮 𝓹𝓲𝓪𝓷
𝓼̦𝓲-𝓶𝓲 𝓻𝓪̆𝓼𝓯𝓸𝓲𝓮𝓼𝓬 𝓲̂𝓷 𝓼𝓾𝓯𝓵𝓮𝓽
𝓯𝓲𝓮𝓬𝓪𝓻𝓮 𝓪𝓶𝓲𝓷𝓽𝓲𝓻𝓮 𝓬𝓾 𝓽𝓲𝓷𝓮.

𝓜𝓲-𝓪𝓶 𝓵𝓪̆𝓼𝓪𝓽 𝓬𝓾𝓿𝓲𝓷𝓽𝓮𝓵𝓮 𝓲̂𝓷 𝓾𝓻𝓶𝓪̆

𝑀-𝑎𝑚 𝑖𝑧𝑏𝑖𝑡 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑛𝑖𝑐 𝑑𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑝𝑢𝑠𝑐𝑢𝑙
𝑁𝑒𝑠̦𝑡𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑠-𝑜 𝑎𝑝𝑢𝑐.
𝑇𝑟𝑒𝑚𝑢𝑟𝑎𝑚 𝑠̦𝑖 𝑣𝑜𝑐𝑒𝑎 𝑚𝑖-𝑒𝑟𝑎 𝑠𝑡𝑖𝑛𝑠𝑎̆.
𝑇𝑜𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠𝑝𝑎𝑖𝑚𝑎 𝑛𝑢 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎𝑚 𝑠-𝑜 𝑑𝑢𝑐…

𝑆𝑜𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑖̂𝑚𝑖 𝑎𝑝𝑎̆𝑟𝑢𝑠𝑒, 𝑑𝑎𝑟 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑠
𝐼̂𝑚𝑖 𝑝𝑎̆𝑠𝑡𝑟𝑎 𝑧𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑝𝑜𝑒𝑧𝑖𝑖 𝑙𝑎 𝑟𝑎̆𝑠𝑎̆𝑟𝑖𝑡.
𝑀𝑎̆ 𝑐𝑎̆𝑙𝑐𝑎-𝑛 𝑝𝑖𝑐𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑖𝑟𝑒𝑎
𝑀𝑎̆ 𝑠𝑡𝑟𝑎̂𝑛𝑔𝑒𝑎 𝑎𝑠̦𝑎 𝑑𝑒 𝑡𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑎𝑚 𝑎𝑑𝑜𝑟𝑚𝑖𝑡.

𝑀-𝑎𝑚 𝑣𝑖𝑠𝑎𝑡 𝑠̦𝑖-𝑎𝑐𝑢𝑚 𝑑𝑒 𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑖𝑎𝑟 𝑐𝑢 𝑡𝑜𝑎𝑚𝑛𝑎
𝐶𝑒-𝑛𝑑𝑟𝑎̆𝑧𝑛𝑒𝑎𝑙𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑑𝑒𝑔𝑒𝑡𝑒 𝑠-𝑜 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑑,
𝑀-𝑎𝑚 𝑡𝑟𝑒𝑧𝑖𝑡 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑔𝑟𝑎̆𝑑𝑖𝑛𝑎̆ 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑓𝑟𝑢𝑛𝑧𝑒
𝐼̂𝑠̦𝑖 𝑙𝑢𝑎𝑠𝑒 𝑡𝑜𝑡̦𝑖 𝑐𝑜𝑝𝑎𝑐𝑖𝑖 𝑠̦𝑖-𝑎 𝑓𝑢𝑔𝑖𝑡.

𝐴𝑙𝑒𝑟𝑔𝑎𝑚 𝑠𝑎̆-𝑚𝑏𝑟𝑎𝑐 𝑖𝑎𝑟 𝑟𝑜𝑐ℎ𝑖𝑎 𝑎𝑢𝑟𝑖𝑒
𝑆̦𝑖 𝑚-𝑎𝑚 𝑡𝑟𝑒𝑧𝑖𝑡 𝑙𝑎 𝑎𝑠𝑓𝑖𝑛𝑡̦𝑖𝑡 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑢𝑛 𝑎𝑙𝑡 𝑡𝑖𝑚𝑝.
𝐶𝑒 𝑠-𝑎-𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑙𝑎𝑡 𝑐𝑢 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑑𝑒-𝑎𝑙𝑡𝑎̆𝑑𝑎𝑡𝑎̆?
𝑀𝑖-𝑎𝑚 𝑠𝑢𝑝𝑢𝑠 𝑡𝑎̆𝑐𝑒𝑟𝑒𝑎. 𝑁𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑖𝑚𝑡.

𝑉𝑜𝑖𝑎𝑚 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒
𝑆̦𝑖 𝑛𝑖𝑐𝑖𝑑𝑒𝑐𝑢𝑚 𝑠-𝑜 𝑎𝑚 𝑠𝑎𝑢 𝑠-𝑜 𝑎𝑡𝑖𝑛𝑔
𝑀𝑖-𝑎𝑚 𝑑𝑜𝑟𝑖𝑡 𝑝𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑢 𝑖̂𝑚𝑏𝑟𝑎̆𝑡̦𝑖𝑠̦𝑎𝑡𝑎̆
𝑁𝑢 𝑠̦𝑡𝑖𝑢 𝑝𝑒 𝑐𝑖𝑛𝑒 𝑎𝑚 𝑧𝑎̆𝑟𝑖𝑡. “𝑀-𝑎𝑚 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑖𝑡.”

• 

𝓢𝓮 𝓼𝓹𝓾𝓷𝓮 𝓬𝓪̆ 𝓽𝓲𝓶𝓹𝓾𝓵 𝓿𝓲𝓷𝓭𝓮𝓬𝓪̆…

Se spune că timpul vindecă, dar timpul cui? Ne lăsăm cuprinși în mrejele fiecărei zile, ne lăsăm distrași de activități, dar de fapt dacă stăm puțin cu noi și privim în ansamblu, timpul prezent nu face decât să ne separe, pe noi de noi, pe noi de trecut, pe noi de alte persoane. Și cum ne vindecă timpul de fapt?

Într-adevăr există un timp care vindecă și un timp care rănește. Suntem o aglomerație de sentimente. Răbufniri în etape.

Construim și distrugem. Culegem și risipim. Dar e ceva care rămâne suspendat, de fapt e tot acel timp care doare cel mai tare. Timpul acesta nu este altul decât dorul.

Eram convinsă că timpul vindecă, priveam cu certitudine viitorul, prezentul nu e decât o furnicătură care se lasă rostogolită în noapte și peste ea vine altă zi. Și tot așa…

Sunt trăiri pe care oricât ne dorim să le numim, nu găsim cuvinte. Cred că melancolia are propriul dicționar. Întrebările apar, în timp ce răspunsurile se pierd.

Unde am ajuns?

Noi suntem oamenii pe care îi iubim și pe care i-am avut mereu aproape, dar când aceștia se pierd pe undeva cine mai suntem? Suntem cine?

Vreau să îmbrățișez timpul care vindecă în scris, în cuvinte, în prietenie și în alegeri.

Din nou…

• 

Liliac de Mai

Mi-am schimbat privirea doar când te-am zărit,
Revederea a fost de neînlocuit.
Te cuprinde Venus, te cuprind și eu.
Liliac de Mai, miroși a Dumnezeu!

În flori liliachii m-am regăsit asiduu
Stăteam cu ochii-nchiși, mă mângâiai și tu.
Emoțiile-mi curg, în lacrimi, tu le prinzi
C-o floare mă atingi, când mă-ntristez, mă simți.

O, floarea mea de mai cu emoții-n grai
Pot să-ți povestesc tot ce retrăiesc?

M-am abătut puțin din visurile mele,
Mi-am murdărit și rochia în praful nins de stele,
Pantofii violet îi port cu aceeași gingășie,
Gândind să reușesc și bine să îmi fie.

Pe brațe-mi presar florile tale,
Flori de liliac să capăt culoare,
Mi-e dor de emoții, altfel de cuvinte,
De dulceața versului ce-mi zbura prin minte.

Parfumul tău de mai mă liniștește-n timp
Visez cu ochii-nchiși. M-alint!

O, floare de mai, tu îmi spui povești
Când nu ești cu mine, oare cui zâmbești?

𝑃𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑎𝑟𝑎-𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢

𝐷𝑖𝑛 𝑚𝑢𝑛𝑡̦𝑖, 𝑑𝑖𝑛 𝑎𝑝𝑒 𝑠̦𝑖 𝑑𝑖𝑛 𝑣𝑎𝑙𝑒
𝑃𝑖𝑐𝑡𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑎𝑟𝑎-𝑛 𝑧𝑜𝑟𝑖
𝑉𝑒𝑟𝑑𝑒𝑙𝑒 𝑎𝑙𝑢𝑛𝑒𝑐𝑎̆-𝑛 𝑝𝑎̆𝑑𝑢𝑟𝑒,
𝐼𝑎𝑟 𝑖̂𝑛 𝑔𝑟𝑎̆𝑑𝑖𝑛𝑖 𝑠𝑢𝑓𝑙𝑎̆-𝑛 𝑐𝑢𝑙𝑜𝑟𝑖.

𝑀𝑎̆-𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑖𝑛𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑜𝑟
𝐷𝑒-𝑢𝑛 𝑔𝑎𝑙𝑏𝑒𝑛 𝑖̂𝑛𝑑𝑢𝑖𝑜𝑠̦𝑎̆𝑡𝑜𝑟,
𝑆𝑢𝑛𝑡 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖 𝑐𝑒 𝑝𝑜𝑎𝑟𝑡𝑎̆ 𝑝𝑎̆𝑙𝑎̆𝑟𝑖𝑖,
𝑆𝑢𝑛𝑡 𝑝𝑎̆𝑝𝑎̆𝑑𝑖𝑖.

𝐷𝑖𝑛 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑛𝑢 𝑠𝑡𝑎̆-𝑛 𝑙𝑜𝑐
𝐹𝑙𝑜𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑢 𝑔𝑖𝑛𝑔𝑎̆𝑠̦𝑖𝑒,
𝐼̂𝑛 𝑝𝑜𝑚𝑖, 𝑔𝑟𝑎̆𝑑𝑖𝑛𝑖 𝑠̦𝑖 𝑐ℎ𝑖𝑎𝑟 𝑠̦𝑖-𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑒
𝐶𝑟𝑒𝑠𝑐 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖 𝑐𝑢𝑠𝑢𝑡𝑒 𝑝𝑒 𝑜 𝑖𝑒.

𝐼̂𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑎𝑠𝑒-𝑎 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎̆
𝑀𝑖𝑟𝑜𝑎𝑠𝑒-𝑎 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑖𝑙𝑖𝑎𝑐
𝑆𝑐𝑎̆𝑙𝑑𝑎𝑡𝑒-𝑛 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑑𝑒 𝑑𝑖𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̦𝑎̆
𝐴𝑙𝑏𝑖𝑛𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑢𝑛𝑐𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑢 𝑑𝑟𝑎𝑔.

𝐼̂𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢, 𝑐𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑠𝑒𝑛𝑖𝑛,
𝐸 𝑐𝑎𝑡𝑖𝑓𝑒𝑎 𝑖̂𝑛𝑚𝑖𝑟𝑒𝑠𝑚𝑎𝑡𝑎̆.
𝐷𝑒𝑠𝑐ℎ𝑖𝑧𝑖 𝑓𝑒𝑟𝑒𝑠𝑡𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑠̦𝑖-𝑎𝑠𝑐𝑢𝑙𝑡̦𝑖,
𝐶𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑝𝑎̆𝑠𝑎̆𝑟𝑖 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑑𝑎𝑡𝑎̆.

𝐼̂𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑒, 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑠𝑒-𝑜𝑝𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑒
𝑆̦𝑖 𝑝𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑡𝑜𝑎𝑟𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑒𝑟𝑖,
𝑅𝑒𝑠𝑝𝑖𝑟𝑖 𝑠̦𝑖 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑡𝑒 𝑔𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑒,
𝐶𝑢 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖, 𝑐𝑢𝑣𝑖𝑛𝑡𝑒, 𝑚𝑎̂𝑛𝑔𝑎̂𝑖𝑒𝑟𝑖.

𝐼̂𝑛 𝑚𝑢𝑛𝑡̦𝑖, 𝑝𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑠𝑡𝑒, 𝑐𝑎̆𝑝𝑟𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒.
𝐶𝑜𝑝𝑎𝑐𝑖𝑖 𝑖̂𝑛𝑎𝑙𝑡̦𝑖 𝑛𝑒-𝑎𝑑𝑎̆𝑝𝑜𝑠𝑡𝑒𝑠𝑐.
𝑃𝑟𝑖𝑣𝑒𝑠𝑐 𝑖̂𝑛 𝑧𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑢 𝑎𝑟𝑑𝑜𝑎𝑟𝑒,
𝐼̂𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢 𝑠𝑖𝑚𝑡 𝑐𝑎̆ 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑒𝑠𝑐.

@Valea Doftanei

𝑽𝒓𝒆𝒂𝒖 𝒔𝒂̆ 𝒎𝒊𝒓𝒐𝒔 𝒂 𝒇𝒆𝒓𝒊𝒄𝒊𝒓𝒆

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒

𝐶𝑎 𝑝𝑙𝑜𝑎𝑖𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑎𝑑𝑒 𝑝𝑒 𝑓𝑟𝑢𝑛𝑧𝑎 𝑑𝑒 𝑠𝑡𝑒𝑗𝑎𝑟,
𝐶𝑎 𝑚𝑖𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑚𝑒𝑟𝑔 𝑑𝑒 𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑎𝑙𝑡𝑎𝑟,
𝐶𝑎 𝑓𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑒-𝑠̦𝑖 𝑑𝑒𝑠𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑝𝑒𝑡𝑎𝑙𝑒𝑙𝑒 𝑧𝑎̂𝑚𝑏𝑖𝑛𝑑,
𝐶𝑎 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑐𝑒-𝑠̦𝑖 𝑟𝑒𝑣𝑎𝑟𝑠𝑎̆ 𝑧𝑖𝑙𝑒𝑙𝑒 𝑖̂𝑛 𝑎𝑛𝑜𝑡𝑖𝑚𝑝.

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒

𝐶𝑎 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑒𝑎 𝑐𝑒 𝑖̂𝑛𝑐𝑜𝑗𝑜𝑎𝑟𝑎̆ 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑠𝑖𝑚𝑝𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖,
𝐶𝑎 𝑝𝑎̆𝑠𝑎̆𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑒 𝑖̂𝑛𝑎𝑙𝑡̦𝑎̆ 𝑖𝑚𝑛𝑢𝑟𝑖 𝑙𝑖𝑏𝑒𝑟𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖,
𝐶𝑎 𝑛𝑢𝑎𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑒 𝑠𝑒 𝑟𝑒𝑣𝑎𝑟𝑠𝑎̆-𝑛 𝑐𝑢𝑟𝑐𝑢𝑏𝑒𝑢,
𝐶𝑎 𝑖𝑛𝑖𝑚𝑎 𝑐𝑒 𝑏𝑎𝑡𝑒-𝑛 𝑟𝑢𝑔𝑎̆𝑐𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑐𝑎̆𝑡𝑟𝑒 𝐷𝑢𝑚𝑛𝑒𝑧𝑒𝑢.

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒

𝐶𝑎 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑚𝑏𝑟𝑎̆𝑡̦𝑖𝑠̦𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑖,
𝐶𝑎 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑡𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑒 𝑖̂𝑚𝑝𝑜𝑡𝑟𝑖𝑣𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑚𝑜𝑟𝑡̦𝑖𝑖,
𝐶𝑢𝑚 𝑣𝑎𝑟𝑎 𝑎𝑟𝑒 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑑𝑒 𝑡𝑟𝑎𝑛𝑑𝑎𝑓𝑖𝑟𝑖,
𝐶𝑎 𝑎𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑚𝑢𝑛𝑡𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑙 𝑖𝑛𝑠𝑝𝑖𝑟𝑖.

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒

𝐶𝑎 𝑚𝑎̂𝑖𝑛𝑖𝑙𝑒 𝑔𝑖𝑛𝑔𝑎𝑠̦𝑒 𝑑𝑒 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑖,
𝐶𝑎 𝑝𝑎𝑔𝑖𝑛𝑖𝑙𝑒 𝑣𝑒𝑐ℎ𝑖 𝑑𝑒 𝑝𝑜𝑒𝑧𝑖𝑖,
𝐶𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑎𝑟𝑎 𝑐𝑢 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑑𝑒 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖
𝐶𝑎 𝑎𝑟𝑡𝑎 𝑎𝑠̦𝑡𝑒𝑟𝑛𝑢𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑐𝑢𝑙𝑜𝑟𝑖.

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒,
𝐴 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑒,
𝐸𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑖,
𝑅𝑒𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠̦𝑡𝑖𝑛𝑡̦𝑎̆,
𝐴 𝑖𝑢𝑏𝑖𝑟𝑒.

𝓞𝓬𝓱𝓲𝓲 𝓿𝓲𝓸𝓵𝓮𝓽 𝓪𝓲 𝓽𝓸𝓪𝓶𝓷𝓮𝓲

𝓞𝓬𝓱𝓲𝓲 𝓿𝓲𝓸𝓵𝓮𝓽 𝓪𝓲 𝓽𝓸𝓪𝓶𝓷𝓮𝓲
𝓢𝓾𝓷𝓽 𝓬𝓾 𝓶𝓲𝓷𝓮,
𝓟𝓪̆𝓼𝓪̆𝓻𝓲𝓵𝓮-𝓸𝓭𝓪𝓽𝓪̆-𝓷 𝔃𝓫𝓸𝓻
𝓢𝓮-𝓷𝓪𝓵𝓽̦𝓪̆ 𝓬𝓪̆𝓽𝓻𝓮 𝓽𝓲𝓷𝓮.

𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪̆ 𝓬𝓾 𝓪𝓻𝓸𝓶𝓪̆ 𝓭𝓮 𝓬𝓪𝓯𝓮𝓪
𝓘̂𝓷 𝓹𝓮𝓻𝓭𝓮𝓪𝓾𝓪 𝓷𝓸𝓻𝓲𝓵𝓸𝓻.
𝓣𝓲𝓶𝓹 𝓭𝓮 𝓬𝓪𝓽𝓲𝓯𝓮𝓪,
𝓒𝓾 𝓷𝓾𝓶𝓮 𝓭𝓮 𝓼𝓽𝓮𝓪.

𝓟𝓮 𝓼𝓹𝓪𝓽𝓮𝓵𝓮 𝓮𝓶𝓸𝓽̦𝓲𝓮𝓲,
𝓤𝓻𝓬𝓪̆ 𝓸 𝓿𝓲𝓸𝓪𝓻𝓪̆
𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪̆ 𝓿𝓲𝓸𝓵𝓮𝓽
𝓐𝓬𝓸𝓻𝓭𝓾𝓻𝓲 𝓭𝓮 𝓼𝓮𝓪𝓻𝓪̆.

𝓓𝓻𝓾𝓶 𝓭𝓮 𝓯𝓸𝓼̦𝓷𝓮𝓽,
𝓒𝓾𝓿𝓲𝓷𝓽𝓮-𝓷 𝓬𝓾𝓵𝓸𝓪𝓻𝓮
𝓕𝓸𝓲 𝓪𝓾𝓻𝓲𝓲,
𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪 𝓻𝓪̆𝓼𝓪𝓻𝓮.

𝓩𝓲 𝓭𝓮 𝓼𝓬𝓻𝓲𝓼.
𝓕𝓻𝓾𝓷𝔃𝓮-𝓷 𝓬𝓾𝓿𝓲𝓷𝓽𝓮,
𝓒𝓪̂𝓷𝓽𝓪̆-𝓷 𝓽𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪
𝓩𝓲𝓵𝓮𝓵𝓸𝓻 𝓼𝓯𝓲𝓷𝓽𝓮.

𝓟𝓸𝓯𝓽𝓪̆ 𝓭𝓮 𝓭𝓾𝓵𝓬𝓮,
𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪̆ 𝓪𝓾𝓻𝓲𝓮
𝓕𝓻𝓾𝓷𝔃𝓮 𝓭𝓮 𝔃𝓪𝓱𝓪̆𝓻,
𝓣𝓲𝓶𝓹 𝓹𝓮 𝓱𝓪̂𝓻𝓽𝓲𝓮.

𝓘̂𝓷 𝓸𝓬𝓱𝓲𝓲 𝓶𝓮𝓲,
𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪 𝓮 𝓪𝓻𝓽𝓪̆.
𝓟𝓻𝓲𝓿𝓮𝓼̦𝓽𝓲 𝓲̂𝓷 𝓸𝓬𝓱𝓲𝓲 𝓮𝓲,
𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪 𝓽𝓮 𝓲𝓪𝓻𝓽𝓪̆.

𝓛𝓾𝓶𝓲𝓷𝓪 𝓭𝓲𝓷 𝓿𝓲𝓼𝓮
𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪̆ 𝓼̦𝓲 𝓬𝓪̂𝓷𝓽𝓮𝓬,
𝓜𝓪̆ 𝓲̂𝓷𝓬𝓻𝓮𝓭 𝓲̂𝓷 𝓽𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪̆,
𝓒𝓪̂𝓷𝓭 𝓽𝓲𝓶𝓹𝓾-𝓲 𝓪𝓭𝓾𝓵𝓶𝓮𝓬.

𝓒𝓪̂𝓽𝓮 𝓭𝓸𝓻𝓲𝓷𝓽̦𝓮,
𝓜𝓪̆ 𝓹𝓻𝓲𝓷𝓭 𝓭𝓮 𝓵𝓪 𝓾𝓻𝓶𝓪̆…
𝓒𝓪̂𝓷𝓭 𝓾𝓻𝓶𝓪 𝓽̦𝓲-𝓮 𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪̆
𝓒𝓪̂𝓷𝓭 𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪 𝓶𝓲-𝓮 𝓾𝓶𝓫𝓻𝓪̆.

𝓟𝓵𝓪̆𝓬𝓲𝓷𝓽𝓪̆ 𝓬𝓾 𝓿𝓲𝓼𝓮,
𝓜𝓮𝓻𝓮𝓵𝓮 𝓼𝓮 𝓬𝓸𝓬.
𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪-𝓶𝓹𝓪𝓻𝓽𝓮 𝓭𝓪𝓻𝓾𝓻𝓲,
𝓐𝓻𝓽𝓪 𝓷𝓾 𝓼𝓽𝓪̆-𝓷 𝓵𝓸𝓬.

𝓒𝓾𝓿𝓲𝓷𝓽𝓮 𝓹𝓮 𝓻𝓸𝓾𝓪̆,
𝓞𝓬𝓽𝓸𝓶𝓫𝓻𝓲𝓮-𝓷 𝓹𝓪𝓼̦𝓲,
𝓣𝓸𝓪𝓶𝓷𝓪̆-𝓷 𝓼𝓲𝓵𝓪𝓫𝓮
𝓟𝓸𝓮𝓶𝓾𝓵 𝓬𝓾𝓲 𝓵𝓪𝓼̦𝓲?

Când timpul respiră prin vocea mamei

Privire blândă
Parfumul florilor de iasomie
Mamă, te strig
Când cad și mă împiedic
Și-mi mângâi tu obrazul, mie.

Voce suavă,
Cântecul pescărușilor sidefați,
Îi cânți nepotului în taină,
Îl mângâi, îl săruți pe creștet
V-alintați.

Mama mea bună,
Iubire îngerească,
De ce vrea timpul ăsta se tot grăbească?

Mamă,
Mai știi cum alergam în rochiile-n care
Le croșetai cu dragoste și cu răbdare?

Mamă,
În brațe-ți strângi nepotul,
Iubirea-i diafană,
Acum înțeleg multe,
Acum sunt și eu mamă.

Cel mai frumos poem

A fost un an ca o poveste
A apărut steluța noastră
Speranța zilelor ne este
Cea mai frumoasă.

Zile tot mai aglomerate, dar pline de bucurie și zâmbete de copil. Poeme stinse în minte, prelinse pe hârtii și uitate-n notițele din telefon. Cel mai frumos poem pe care l-am scris, a apărut odată cu florile de liliac, de atunci îl miros în fiecare zi, parfumează fiecare clipă din viața noastră, e poemul pe care-l privesc zilnic în ochi și realizez că timpul ne mângâie cu drăgălășenie.

A fost un an darnic cu noi, un an al bucuriei, o experiență nouă și o binecuvântare! Îți mulțumim, 2019, pentru cel mai frumos Dar de la Dumnezeu!

La mulți ani, oameni frumoși, un 2020, cu zâmbete, bucurii și sănătate! La cât mai multe gânduri bune, inspirație și poeme!

P.S. El este Matei. ❤️