Firul Auriu şi Smotocilă


Pe marginea cerului rămăsese o urmă din zi. Câţiva oameni grăbiţi, se îndreptau spre casă. Nici străzile nu mai puteau fi zărite, totul se rezuma la paşii care atingeau asfaltul umed mai hotărâţi ca niciodată. Picăturile mari nu păreau fi întinse, formau o picătură şi mai mare, ca şi cum soarele coborâse înainte ca ploaia să-l prindă din urmă şi să-l aşeze pe trotuar.

Înainte cu o zi, Firul Auriu, într-adevăr, coborâse pe Pământ şi se odihnea. Umbra voia să-i ia din putere, iar el de teamă, a început să urce pe clădirea din spatele zonei cu Zâmbet de Copii. Obosise. În timp ce urca, un miros de budincă de ciocolată parcă-l conducea şi-l făcea să se oprească într-un balcon micuţ de la ultimul etaj. Îi plăcea acolo şi credea că lumea lui e mai aprope de el ca niciodată. Tiptil, pătrundea în încăpere, adulmecând mirosul îndrăzneţ ce-l făcuse să-şi amintească de copilărie.

Trezit, parcă din reverie, cu lumina pe care o emana şi mai puternic, atinse din greşeală un pisoiaş alb ce se odihnea pe covorul din camera cu pereţi veseli şi creaţi pentru poveşti cu zâne şi prinţese.
Pisoiaşul, Smotocilă, cu un sunet stins ce nu părea fi deranjat de gestul Firului Auriu, îşi deschisese ochişorii şi-şi mângâia urechiuşa, înainte ca el să-şi dea seama că totu-n jurul său se schimbase. Păreau că se cunosc. Lumea lor devinse una colorată şi pentru că nu voiau să deranjeze nimic în camera în care se cunoscuseră, au ieşit în micuţul balcon cu poftă de joacă. Erau simpatici, veseli şi chiar dacă trupurile le erau firave, au reuşit să umple oraşul cu bucurie prin zâmbetele lor minunate. Cântau, se rostogoleau şi toată lumea din jur care privea acea stradă era mai fericită.

Timpul trecea, iar orele îmbrăcau forme diferite. Dintr-odată, cerul se întunecase şi Firul Auriu, se stingea tot mai mult. Îngrijorat, Smotocilă, cu lacrimi în ochi voia să-şi salveze prietenul, dar puterile îl slăbiseră şi privea adânc cum soarele încerca să traverseze strada, poposind într-un alt bloc. Nici acolo, Picăturile Răutăcioase nu îi dădeau pace. Îl urmăreau şi doreau să-l curprindă în vârtejul năucitor.

Noaptea atingea pământul cu linişte şi pace. Ruşinat, Firul Auriu, se gândea că nu trebuia să plece fără să-şi ia rămas bun, însă a fost împiedicat de ploaia ce-i călca pe urme la fiecare pas. Ştia că Smotocilă era trist, dar avea speranţă în suflet că va putea scăpa din Turnul cu Lacrimi, şi-şi va revedea prietenul. Adormise. Zâmbea în visul unei flori.

Dimineaţa era aproape, pe sub Fereastra cu Suspine, s-a strecurat şi a pornit în căutarea prietenului său. Ajuns pe aceeaşi stradă, micul balcon era inundat. Într-un colţ, zăcea Smotocilă, speriat şi înfrigurat.
Pentru că în acea zi, Soarele trebuia să îndeplinească mai multe dorinţe, nu-şi mai putea desprinde nicio rază din aura sa, dar pentru că îşi respectase promisiunea de a-l revedea pe prietenul său, un ghem auriu, se rostogolea timid pe sub picioarele micuţului pisoiaş, în semn de “Bună Dimineaţa ! “.

Şi-a dat seama că era el, mulţumirea îi era imensă, pisoiaşul era fericit şi ştia că darul pe care-l primise îl va ferici pentru mult timp.
Uşa balconului se deschise, o voce de copil se liniştea în timp ce-l găsise pe Smotocilă. L-a luat în braţe şi parcă voia să-l certe, dar l-a mângâiat uşor, zicându-i:
-Pisu-pisuuu, de azi să nu te mai ascunzi, ai stat în ploaie şi te-ai făcut nevăzut… Ce-i cu urechiuşa aurie, ce magie te-a readus aproape de mine ?!  🐱
anigiffgfgf-vertjjjjnghg
Sursa foto: Google Images

Advertisements
Published in: on August 13, 2014 at 6:13 pm  Comments (15)  
Tags: , , ,
%d bloggers like this: