Când noaptea-şi lăsa trena desfăcută

Când noaptea-şi lăsa trena desfăcută

Când porţile cerului s-au închis,
noaptea a pătruns în încăperea oraşului
şi-şi desfăcea trena albă şi tremurândă.
Stăteam ore întregi şi-o admiram,
simţeam cum primesc răspunsurile toate
prin suflări lungi şi apăsate.
În încăperea noastră rece,
căldura şoaptelor sfinte
se dizolva în paharul gol al serii,
lăsând ca-ntr-o pictură, geamurile umede.
Mă ridicam şi-l conturam cu gândurile tale.
Mă apăsau,
Mă stingeam uşor…
Mimam atingerea lor.
Iertarea topea distanţa dintre noi.
Pe degete-mi rămâneau urme de nori,
Mi se imprimau în suflet
Şi-mi lăsau ploaia, călăuză.
Burniţa cu aceeaşi plăcere,
Searbădă şi infinită,
Iar eu rămâneam cu acelaşi gând,
La tine.

Advertisement

Ploaia ca un tren

Ploaia ca un tren

Ploaia nu vine,
ploaia pleacă din cer
ca un tren personal,
vagoanele clatină
asemenea unor stoluri.
ploaia are culoare… şi sunet
alunecă pe şinele-ncălzite,
patinează,
pictează totul în gri.
Fiecare vagon e îmbrăcat în ceaţă,
norii sunt ca nişte locomotive
care pornesc dintr-o gară albastră

ploaia se odihneşte pe umerii noştri
într-un compartiment unde gândurile
sunt alţi pasageri

Suflarea din magnetofon

Suflarea din magnetofon

Dezlipită de cămaşa timpului cel amator,
M-am oprit pentru un timp, încercând un nou zăvor.
Dar în drumul către tine, am surprins un om şezând,
Cum în braţe îşi ţinea un magnetofon cântând.

Era rupt dintr-o suflare, nu-i păsa cine-l priveşte
Doar o urmă dintr-un sunet, se părea că-l linişteşte.
Căutând prin buzunare, bucurie să-i ofer…
Am găsit un petec şters din scrisoarea “Scriu şi sper…”

Aplecându-mă să-i las litere dintr-o dorinţă
Ochii cerului şi-ai lui se scăldau în suferinţă.
Mă-ntrebam dac-aş putea să-l întreb ce s-a-ntâmplat…
Dar când m-am apropiat, s-a sfiit şi a oftat.

Din cuvintele pe care ţi le-am adresat odată
Zăceau altele-nvechite, prelingându-se pe stradă.
Lăsând urma să mă-nveţe să păşesc încetişor,
Am simţit o adiere de iubire şi de dor.

Gândurile m-apăsară, iar pe umărul pictat
Din magnetofonul vechi se-auzea un sunet cald.
Câteva cuvinte care s-au aprins în taina mea
Îmbrăcându-le în lacrimi se stingeau în palma ta.

Omul de pe strada-aceea care-n îmbrăţişa durerea
Din vechiul magnetofon dăruia doar mângâierea.
Şi cuvintele-au prins viaţă ce ţi-am scris se auzea…
Era simpla melodie dintr-un colţ de cafenea.

Numărătoarea cuvintelor

Numărătoarea cuvintelor

Cinci cuvinte vorbesc între ele.
Patru te cheamă la mine.
Trei aleargă tăcute.
Două dispar,
Tu
Mă iubeşti
Mereu mai mult,
Dispare ceaţa din gânduri.
Sunt fericită în braţele tale.