Când sufletul îmi e stăpân


Când sufletul îmi e stăpân

Caut cărarea din timp
şi dau de potecuţa strâmtorată de griji.
Mă regăsesc la marginea trăirilor,
după ce urc pe muntele descompus
dintre un gând şi o şoaptă…
Alunec pe speranţele naive ce-mi umplu sufletul
cu mii de motive îndoielnice
şi cad, încercând să păşesc spre cunoaşterea mea.
Mă aşez lângă izvorul lacrimilor
care pare mai bogat în trăirile fondate
prin trecerea nebănuitoare de pe-o zi pe alta.
În verva tăcerilor,
cuvintele nu mai au stare
şi mă îndeamnă să scutur în silabe
sufletul amorţit de suspine şi ofuri

Sorb dorinţele care vin înspre mine
în stropi mici ce mi se preling pe obraji
şi-mi lovesc genele,
lăsându-mi ochii întredeschişi,
să pot privi cerul despicat în tainile lui.
Simt că nu mai pot urca,
mă prăbuşesc lângă stânca iubirii
şi culeg albastrul genţienelor,
în semn de rugăciune.

Mă cert, mă zbat şi mă pedepsesc
când las uşa sensibilităţii să se-nchidă în mine.
Iubind, mă iert,
Şi iert totul, iubind.

Advertisements
Published in: on July 22, 2014 at 7:20 pm  Comments (20)  
Tags: , ,
%d bloggers like this: