𝓜𝓲-𝓪𝓶 𝓵𝓪̆𝓼𝓪𝓽 𝓬𝓾𝓿𝓲𝓷𝓽𝓮𝓵𝓮 𝓲̂𝓷 𝓾𝓻𝓶𝓪̆

𝑀-𝑎𝑚 𝑖𝑧𝑏𝑖𝑡 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑛𝑖𝑐 𝑑𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑝𝑢𝑠𝑐𝑢𝑙
𝑁𝑒𝑠̦𝑡𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑠-𝑜 𝑎𝑝𝑢𝑐.
𝑇𝑟𝑒𝑚𝑢𝑟𝑎𝑚 𝑠̦𝑖 𝑣𝑜𝑐𝑒𝑎 𝑚𝑖-𝑒𝑟𝑎 𝑠𝑡𝑖𝑛𝑠𝑎̆.
𝑇𝑜𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠𝑝𝑎𝑖𝑚𝑎 𝑛𝑢 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎𝑚 𝑠-𝑜 𝑑𝑢𝑐…

𝑆𝑜𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑖̂𝑚𝑖 𝑎𝑝𝑎̆𝑟𝑢𝑠𝑒, 𝑑𝑎𝑟 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑠
𝐼̂𝑚𝑖 𝑝𝑎̆𝑠𝑡𝑟𝑎 𝑧𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑝𝑜𝑒𝑧𝑖𝑖 𝑙𝑎 𝑟𝑎̆𝑠𝑎̆𝑟𝑖𝑡.
𝑀𝑎̆ 𝑐𝑎̆𝑙𝑐𝑎-𝑛 𝑝𝑖𝑐𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑖𝑟𝑒𝑎
𝑀𝑎̆ 𝑠𝑡𝑟𝑎̂𝑛𝑔𝑒𝑎 𝑎𝑠̦𝑎 𝑑𝑒 𝑡𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑎𝑚 𝑎𝑑𝑜𝑟𝑚𝑖𝑡.

𝑀-𝑎𝑚 𝑣𝑖𝑠𝑎𝑡 𝑠̦𝑖-𝑎𝑐𝑢𝑚 𝑑𝑒 𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑖𝑎𝑟 𝑐𝑢 𝑡𝑜𝑎𝑚𝑛𝑎
𝐶𝑒-𝑛𝑑𝑟𝑎̆𝑧𝑛𝑒𝑎𝑙𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑑𝑒𝑔𝑒𝑡𝑒 𝑠-𝑜 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑑,
𝑀-𝑎𝑚 𝑡𝑟𝑒𝑧𝑖𝑡 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑔𝑟𝑎̆𝑑𝑖𝑛𝑎̆ 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑓𝑟𝑢𝑛𝑧𝑒
𝐼̂𝑠̦𝑖 𝑙𝑢𝑎𝑠𝑒 𝑡𝑜𝑡̦𝑖 𝑐𝑜𝑝𝑎𝑐𝑖𝑖 𝑠̦𝑖-𝑎 𝑓𝑢𝑔𝑖𝑡.

𝐴𝑙𝑒𝑟𝑔𝑎𝑚 𝑠𝑎̆-𝑚𝑏𝑟𝑎𝑐 𝑖𝑎𝑟 𝑟𝑜𝑐ℎ𝑖𝑎 𝑎𝑢𝑟𝑖𝑒
𝑆̦𝑖 𝑚-𝑎𝑚 𝑡𝑟𝑒𝑧𝑖𝑡 𝑙𝑎 𝑎𝑠𝑓𝑖𝑛𝑡̦𝑖𝑡 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑢𝑛 𝑎𝑙𝑡 𝑡𝑖𝑚𝑝.
𝐶𝑒 𝑠-𝑎-𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑙𝑎𝑡 𝑐𝑢 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑑𝑒-𝑎𝑙𝑡𝑎̆𝑑𝑎𝑡𝑎̆?
𝑀𝑖-𝑎𝑚 𝑠𝑢𝑝𝑢𝑠 𝑡𝑎̆𝑐𝑒𝑟𝑒𝑎. 𝑁𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑖𝑚𝑡.

𝑉𝑜𝑖𝑎𝑚 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒
𝑆̦𝑖 𝑛𝑖𝑐𝑖𝑑𝑒𝑐𝑢𝑚 𝑠-𝑜 𝑎𝑚 𝑠𝑎𝑢 𝑠-𝑜 𝑎𝑡𝑖𝑛𝑔
𝑀𝑖-𝑎𝑚 𝑑𝑜𝑟𝑖𝑡 𝑝𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑢 𝑖̂𝑚𝑏𝑟𝑎̆𝑡̦𝑖𝑠̦𝑎𝑡𝑎̆
𝑁𝑢 𝑠̦𝑡𝑖𝑢 𝑝𝑒 𝑐𝑖𝑛𝑒 𝑎𝑚 𝑧𝑎̆𝑟𝑖𝑡. “𝑀-𝑎𝑚 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑖𝑡.”

• 

Advertisement

𝓢𝓮 𝓼𝓹𝓾𝓷𝓮 𝓬𝓪̆ 𝓽𝓲𝓶𝓹𝓾𝓵 𝓿𝓲𝓷𝓭𝓮𝓬𝓪̆…

Se spune că timpul vindecă, dar timpul cui? Ne lăsăm cuprinși în mrejele fiecărei zile, ne lăsăm distrași de activități, dar de fapt dacă stăm puțin cu noi și privim în ansamblu, timpul prezent nu face decât să ne separe, pe noi de noi, pe noi de trecut, pe noi de alte persoane. Și cum ne vindecă timpul de fapt?

Într-adevăr există un timp care vindecă și un timp care rănește. Suntem o aglomerație de sentimente. Răbufniri în etape.

Construim și distrugem. Culegem și risipim. Dar e ceva care rămâne suspendat, de fapt e tot acel timp care doare cel mai tare. Timpul acesta nu este altul decât dorul.

Eram convinsă că timpul vindecă, priveam cu certitudine viitorul, prezentul nu e decât o furnicătură care se lasă rostogolită în noapte și peste ea vine altă zi. Și tot așa…

Sunt trăiri pe care oricât ne dorim să le numim, nu găsim cuvinte. Cred că melancolia are propriul dicționar. Întrebările apar, în timp ce răspunsurile se pierd.

Unde am ajuns?

Noi suntem oamenii pe care îi iubim și pe care i-am avut mereu aproape, dar când aceștia se pierd pe undeva cine mai suntem? Suntem cine?

Vreau să îmbrățișez timpul care vindecă în scris, în cuvinte, în prietenie și în alegeri.

Din nou…

• 

În colțul meu cu lacrimi mă ascund

În colțul meu cu lacrimi mă ascund
În versuri și în gânduri mă afund,
Mă tem că am rănit ce mi-era drag
Mă-mpiedic și îmi las tăcerile pe prag.

Pe foi se scaldă lacrimile-n dor
În mine plâng și țip și câte puțin mor,
De mână cu povestea mea m-am prins
În vuietul de gânduri din abis.

În colțul meu cu lacrimi mă ascund
Și-mi plâng dorințele continuu în tăcere.
Cu vise-n brațe, timpul nu-l ajung
Mi-i greu și mă înec în strigăt, în durere.

În colțul meu cu lacrimi mă ascund
Vai, câte vise stau plăpânde lângă tine!
Nu-mi mai ajung cuvintele și plâng
Mi-i dor de timpul meu, mi-i dor de mine.

Iubirea mea

 

Inima mea țipă pe dinăuntru ca un creion ascuțit
Care’și pierde sângele din bătăile inimii…
Iubirea mea, doru-i înghețat pe spatele meu,
Stă prins în cleștii arigintii,
cei pe care îi țineam doar pentru șoapte.

Iubirea mea, ‘mi lipsești
Simt un gol în inima mea…
Nu mi te am aproape,
Mi-ești inimă și strig…
Lipsești.
Din gânduri, dor și șoapte.
Unde-mi ești?

Iubirea mea, ne-am căutat atât de mult
Ne-am risipit fără să vrem
Și ne-am pierdut.
Glas stins, durere și zbor frânt
Strigăt de of în gând și iar în gând.

Iubirea mea, ‘mi lipsești
Simt un gol în inima mea…
Nu mi te am aproape,
Mi-ești inimă și strig…
Lipsești.
Din gânduri, dor și șoapte.
Nu îmi ești.

Iubirea mea, doar timpu-i între noi,
Cuvintele, cum bine știi..
S-au risipit în 2.

Contratimp

Mi-am inundat cuvântul în șoapte și culori
Simt pașii tăi că s-ar apropia de mine,
Suntem contratimp și îmi e dor de tine.

Ultimul dor din tot ce-am construit
S-a sfărâmat în vise, în nopți și în cuvinte
Pe timpul meu bazându-mă că simte.

Priviri întoarse spre apusul nostru
S-au stins aproape la fiecare răsărit,
Și mi-a lăsat doar gândul din tot ce am iubit.

M-am încurcat în ochii tăi și-am ezitat
Să-ncep să merg din nou cu dăruire
Când poate aveam nevoie de tine, de iubire.

Ultimul strigăt, din adâncul meu
Îmbrățișează-mă, sărută-mă, iubire
Suntem contratimp și mi-e dor de tine.

Simțăminte

Sunt un amestec de emoții
Care tânjește după emoții
Mai presus de cuvinte.

Mi-am prins gândurile de aripile unui fluture
Și le-am lăsat să mă poarte către tine.
Dintre toate anotimpurile,
Primăvara mă cheamă din nou la tine
Mă simt depășită de zgomotul emoțiilor
Mă auzi că vin și parcă te ascunzi
Dar te împiedici în pașii mei
Și te-nspăimânți când mă opresc.
Ultimul pas e tăcerea mea.
Când crezi că voi putea abandona
Ideea de cuvinte, de dor,
De simțăminte?
Respir aerul trist al gândului că ieri
Se-nchide în trecut, în alte primăveri.
Mă scutur de lumină, de timp, de-albastre flori
Mi-e dor să ne privim sub joaca de culori.
Revin-o-n cântul nopții,
Cu dorul legănând,
În ochi ți-ascund emoții,
Cu drag sau ca și când…

Nu mai știu

Pe repede înainte,
Totul se derulează contra timp,
Iar eu m-am încurcat în pașii neputinței mele.
Nu mă pot mișca,
Am intrat în hora gândurilor pe care nu le pot rosti vreodată,
Nu pot găsi un moment
În care aș vrea să fiu eu.
Între noi, o mare adâncă de lucruri nespuse pe nume
Între timp, doar dragostea a rămas intactă.
În trecut, totul se petrecea cu un motiv,
Acum, motivele’s prea ocupate să se apropie de adevăr.
Ți-am vorbit, cât curaj!
Dar parcă nu eram eu, nu mai știu.
Obișnuită cu tăcerea, mi-am regăsit zâmbetul din cuvintele tale,
Deși, știam că îți ceream să taci la rândul tău.
Sunt slăbită
Și-acum, din perfuzia timpului picură cântecele noastre de odinioară,
Pe patul meu din liliac, se vor odihni multe primăveri
Dar niciuna nu va mai fi la fel ca atunci când tu ai venit
Și mi-ai lăsat în loc de cuvinte,
Cea mai frumoasă privire.
M-am deshidratat,
Nu-mi place să beau nimic fără să-ți simt gustul, fie și amărui
Mi-am turnat în pahare luna și soarele
Doar dintr-o înghițitură, te puteam visa
Pe buzele timpului trecut, compuneam perfectul,
Simplu, nu?!
Dar nu mai știu,
E cumva inima mea acolo la tine?

Și eu te iubesc

Și uneori arma trecutului e îndreptată spre mine
La prima împușcătură, ochii mi se închid
Și mă încolăcesc pe după amintiri.
Îmi vărs timpul petrecut în doi
Pe pământul înghețat de dor.
Sub privirile tale,
Îmi dau ultima suflare
Și tac, lăsându-te să mă ucizi.
Dintr-o urmă de suspin,
Doar umbra ta mă salvează,
Când ultimele-ți șoapte
Îmi cutreierau sufletul răvășit.
Sângele învolburat de tot ce am simțit pentru tine,
E vestitorul următoarei primăveri.
Va înflori sub sărutul tău.
Fă-l parte din anii tăi,
Voi respira prin tine!

Ne iubim atât de mult încât uităm unul de celălalt.
Tu uiți tot timpul. Și taci.

Te iubesc.
Și eu te iubesc!

Glasul ți-l aud și fără să te-ascult.

Te mai vreau

Nici nu știu cu ce să încep, atât de multe mi-au fost dăruite anul acesta, că parcă toate m-au ținut în brațe să nu rămân fără vreo urmă de zâmbet pe buze. Era 31 decembrie 2015, când scriam despre Anul din Povești, cu lacrimi în ochi, nu voiam să vină 2016, de teamă să nu mă dezamăgească, pentru că 2015, la fel ca și 2016, au fost ani de poveste.Poate că nici nu visam vreodată să spun acest lucru. Și chiar dacă au mai fost dezamăgiri sau gânduri cu care m-am confruntat, am trecut peste, am lăsat de la mine.
Am reușit să mă descopăr și să-mi dau seama că mi-e frică de singurătate, mi-e frică doar cu mine, trebuie tot timpul să iau de mână pe cineva și pentru că nimeni nu mă putea înțelege mai bine, m-am hotărât să iau Toamna de mână și să-i scriu câteva versuri.

Am trecut dintr-o stare în alta, m-am sufocat de dor, mi-am lipit obrazul de amintirile calde, mi-am schimbat nasturii de la paltonul cu vise, m-am sărutat cu timpul de altădată, am ascuns câțiva stropi ai Verii din Povești, m-am ținut de mână cu toamna, la 23 m-am reîndrăgostit de ochii albaștri ai mării, v-am îmbrățișat sufletele și v-am simțit aproape, pe voi, cei care mă îndrăgiți, iar pe tine, pe tine te-am respirat ca pe cea mai frumoasă floare din Univers. Nu mi-e la îndemână să descopăr lucruri noi, mă simt atrasă de cuvintele noastre, aceleași pe care ți le ascundeam în plicul cu dorințe…
Și da, cea mai frumoasă împlinire pentru mine a acestui an este publicarea volumului De mână cu toamna, prea multe cuvinte nu am, când îmi amintesc, de fiecare dată retrăiesc același emoții. Poate că mi-aș fi dorit să am aproape de mine, însăși privirea toamnei, în schimb, am gustat propriile-i emoții.
Mi-ar plăcea ca anul 2017 să fie împăcat cu dorințele dumneavoastră, să fie îngăduitor cu sănătatea, să nu întoarcă privirea spre necunoscut, să știe să vă asculte în fiecare zi, să vă ajute să luați cele mai bune decizii și să nu vă dea prea mult de gândit. Mi-ar plăcea ca anul viitor să-mi asculte și mie sufletul și să nu uite anii care au fost înaintea lui…
La Mulți Ani frumoși și cu multe bucurii, dragile mele și dragii mei!
Cât despre tine, 2016, hai, mai stai puțin…

Îți mulțumesc ție, an bun, îți mulțumesc Doamne-Doamne, vă mulțumesc dumneavoastră cititorilor și oamenilor apropiați! Vă mulțumesc tuturor!

Cele mai îndrăgite îmbrățișări pentru dumneavoastră! ❤ ❤ ❤

La 23

La 23

Am așteptat să întâlnesc
Cele 23 de păsări ale cerului
Înălțându-se în sufletul meu,
Păsările care stăteau cuibărite în inima ta.
În mine se închidea scrisoarea pe care
Voiam s-o trimit către tine…
De-a lungul timpului
Am așternut toată iubirea în cuvinte invizibile
Pe care nu le poți citi decât cu o atingere,
Iar eu nu le pot rosti de teamă
Că voi apropia sfârșitul lumii mele.

Privind prea des în urma mea
Am rămas cu fața reîntoarsă spre trecut.
Nu-mi găsesc cuvintele când e vorba despre mine.
Caut cu privirea în aceeași vitrină a trecutului,
Culoarea ochilor tăi.

Soarele meu are doar 23 de raze,
Pașii pe care îi fac către tine îi înmulțesc cu 23 de sărutări
Ca să pot ajunge să-ți degust zâmbetul de odinioară.

La 23, m-am zbătut să mă prind într-un dans,
în valsul iubirii noastre
Pe care tu l-ai transformat într-un tangou de amintiri.
Doar câteva cuvinte m-au adus către tine,
Nici astăzi nu m-ai slăbit din priviri,
Atât de profund.
Acum, mă ascund.

Cât despre tine,
Același dor necontenit!