În mine se încolăcește timpul


M-am trezit cu fața lipită de perna cu vise
Și mi-a fost teamă să mă dezlipesc.
Îmi ardeau obrajii de cuvintele pe care nu le-aș fi rostit niciodată
În timp ce pe buze-mi picura sângele imaginilor.
Cu vârful limbii încercam amintirile: dulci, picante, sărate și uneori, mucegăite.
Ochii-mi umezi de patima privirii
Căutau să se-nchidă de dorul fericirii.
Auzeam cum iubirea-mi trimitea săgeți
Cele argintii stăteau fixate în globul emoțiilor.
Mă durea. Mă doare.
Mă dureau palmele-mi lăsate de greutatea timpului,
Nu știam cât o să-l mai pot purta după mine.
În toate dorințele mele
Visele-n flori se deschid.
Când suflu-n gânduri cu putere,
Ochii înlăcrimați mi se-nchid.
Părți rupte din mine se pierd pe undeva
Iar timpul stă se le adune mergând în urma mea.
Timp ars, rănit, timp refuzat,
Flămând de dor
Respiră-ncet și strigă-n mine după ajutor.

Trupu-mi e slăbit, mă simt în picaj,
Nu mai am putere, nu mai am curaj.
Bucuria-mi dulce nu mai e cântată,
S-a pierdut și ea sau a fost uitată.

Timp lovit de stâncă
M-a făcut să scriu…
Teama de-a tăcea l-a făcut să plângă.

În lumina-n care m-ascundeam mereu,
Timpul se-ntreba cum m-am pierdut eu.

Tu m-ai pierdut timp și nu ți-a fost milă
Că-mi plăcea să am zâmbet de copilă.

În mâinile tale, timp de catifea
Mă închid și plâng făr’ a te vedea.

Vreau să-l întâlnesc pe timpul, cel care
M-a crescut în taină cu multă răbdare.

Advertisements
Published in: on April 10, 2018 at 8:05 pm  Comments (2)  
Tags: , , , ,

Flori ale timpului


Pe cer dacă privim,
Gândindu-ne-n același timp la noi,
Bolta cerească va respira prin ploi,
Cu picături de inimi…
Stropindu-ne cu dor
În tainele tăcerii,
Când lacrimile mor.
Cuvintele ce vor roi în jurul meu
Vor fi flori ale timpului,
Parfum de curcubeu.
Deschide-ți visul care se joacă de mult timp
Cu inimile noastre lipsite de alint.
Floare mi-e timpul…
Dar floare mi-ești și tu.
Iubirea mea de-o viață,
Iubitul meu,
Și-acum.

Zărindu-te în calea mea sau pe același drum
Aceiași fluturi se așază în sufletu-mi…
Și-acum.

Published in: on June 12, 2017 at 9:36 pm  Comments (4)  
Tags: , , , ,

Când primăvara își căuta următorul destinatar


Pe mâinile-i suave, timpul i se prelingea
Ca un strigăt de dor lăsat în urma sa.
Pe chip, umbra semnelor verzui
Desenau cireșe, înfloreau gutui.
În jurul gâtului plăpând,
Liliacul mov se-așeza plângând.
Căci pe timpul nopții,
Ploaia îi conducea,
Spre o altă lume, cum se auzea.
Mersul primăverii s-a oprit timid,
Amintirea-i zâmbet, zâmbet și alint.

Ai lăsat doar flori albastre-n urmă,
Îndreptându-și chipul către cer,
Soarele s-a-ndrăgostit și el!

Published in: on May 30, 2017 at 8:19 pm  Leave a Comment  
Tags: , , , ,

Coroniţa mângâierii


Coroniţa mângâierii

Din şoaptele noastre,
Florile au prins culoare.
S-au aplecat tăcute spre mine
Şi le-am împletit într-o coroniţă a mângâierii.
Ţi-o voi dărui-o, o vei purta-o şi te voi numi
Gândul cel dintâi al sufletului meu.

Published in: on October 22, 2014 at 7:00 pm  Comments (16)  
Tags: , , , ,

Nori întunecaţi pe gene


Nori întunecaţi pe gene

Da, m-am trezit târziu
Cu timp fără de mine,
Am vrut doar să vorbesc,
Dar nu aveam cu cine.

Am strâns cuvinte multe,
Aveam să le dedic,
Dar cine să le-audă,
Când tot ce zic e mic ?!

M-am tot temut de soartă
Mi-am luat semnul tăcerii
Şi două flori purtate
Sub glasul primăverii.

Nu am crezut că pot
Să vreau fără de timp
Silabele şi paşii,
Le-am încurcat în ritm.

Acum, că tot mă-ntreb
Ce rost mai are soarta,
Am alungat speranţa
Şi-am închis bine poarta.

Şi ştiu că nu chiar mâine,
Dar poate într-o zi
Tot eu o s-o deschid.
Când nopţile’s pustii.

Simt că durerea-şi lasă
Un braţ să-mă-ncojoare
Se-aşează la fereastră
Un nor să mă doboare.

Dar norii-ntunecaţi
Îmi sorb seninătatea
Pe gene mi-au tot stins
Iubirea, libertatea.

Captivă, mă ridic
Şi las în mine tot
Un dor nestins ce strigă
Să mă trezesc, să pot.

Dar cum să pot când toate
Chiar pe nerăsuflate
Le-a-ndepărtat de mine
Uşor luate-lăsate
Fără eternitate ?!

Published in: on August 26, 2014 at 8:05 pm  Comments (20)  
Tags: , , , , , , , , ,

Te-ai dus, copilărie…


Te-ai dus, copilărie… 

Stau şi privesc tăcută-n zare…
Mă uit cum se-ofileşte, biata floare.
Şi cum rămâne tristă şi pustie,
Te-ai dus, frumoasa mea, copilărie !

Şi la cireşul din grădină , m-ascundeam…
Şi câte-n lună şi în stele-i povesteam.
Durerea mea din suflet, el ştia.
Te-ai dus prea repede, copilăria mea !

Stăteam şi ploaia o priveam prin geam.
La ea întotdeauna, durerea îmi plângeam.
Doar glasul ploii, pe-atunci, mă mângâia
Şi tristă ai plecat, copilăria mea !

În nopţile senine… eu , stele numărăm.
Şi luna mă privea, ştia cât sufeream.
Stăteam ore în şir şi adormeam plângând.
Te-ai dus, copilărie… şi m-ai lăsat oftând !

Şi întrebări o mie în suflet le strângeam.
“De ce oamenii mor?”, pe-atunci nu-nţelegeam.
Un singur lucru, atât, inima mea ştia,
Că ai să pleci cândva, copilăria mea !

Aş vrea că timpul asta, să-l pot da înapoi…
Să fiu copil din nou, s-alerg din nou prin ploi
Şi să renasc ca floarea ce creşte pe câmpie.
Te-ai dus fără să-mi spui…
Te-ai dus, copilărie!

Published in: on June 9, 2012 at 5:47 pm  Comments (74)  
Tags: , , , ,
%d bloggers like this: