𝑃𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑎𝑟𝑎-𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢

𝐷𝑖𝑛 𝑚𝑢𝑛𝑡̦𝑖, 𝑑𝑖𝑛 𝑎𝑝𝑒 𝑠̦𝑖 𝑑𝑖𝑛 𝑣𝑎𝑙𝑒
𝑃𝑖𝑐𝑡𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑎𝑟𝑎-𝑛 𝑧𝑜𝑟𝑖
𝑉𝑒𝑟𝑑𝑒𝑙𝑒 𝑎𝑙𝑢𝑛𝑒𝑐𝑎̆-𝑛 𝑝𝑎̆𝑑𝑢𝑟𝑒,
𝐼𝑎𝑟 𝑖̂𝑛 𝑔𝑟𝑎̆𝑑𝑖𝑛𝑖 𝑠𝑢𝑓𝑙𝑎̆-𝑛 𝑐𝑢𝑙𝑜𝑟𝑖.

𝑀𝑎̆-𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑖𝑛𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑜𝑟
𝐷𝑒-𝑢𝑛 𝑔𝑎𝑙𝑏𝑒𝑛 𝑖̂𝑛𝑑𝑢𝑖𝑜𝑠̦𝑎̆𝑡𝑜𝑟,
𝑆𝑢𝑛𝑡 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖 𝑐𝑒 𝑝𝑜𝑎𝑟𝑡𝑎̆ 𝑝𝑎̆𝑙𝑎̆𝑟𝑖𝑖,
𝑆𝑢𝑛𝑡 𝑝𝑎̆𝑝𝑎̆𝑑𝑖𝑖.

𝐷𝑖𝑛 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑛𝑢 𝑠𝑡𝑎̆-𝑛 𝑙𝑜𝑐
𝐹𝑙𝑜𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑢 𝑔𝑖𝑛𝑔𝑎̆𝑠̦𝑖𝑒,
𝐼̂𝑛 𝑝𝑜𝑚𝑖, 𝑔𝑟𝑎̆𝑑𝑖𝑛𝑖 𝑠̦𝑖 𝑐ℎ𝑖𝑎𝑟 𝑠̦𝑖-𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑒
𝐶𝑟𝑒𝑠𝑐 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖 𝑐𝑢𝑠𝑢𝑡𝑒 𝑝𝑒 𝑜 𝑖𝑒.

𝐼̂𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑎𝑠𝑒-𝑎 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎̆
𝑀𝑖𝑟𝑜𝑎𝑠𝑒-𝑎 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑖𝑙𝑖𝑎𝑐
𝑆𝑐𝑎̆𝑙𝑑𝑎𝑡𝑒-𝑛 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑑𝑒 𝑑𝑖𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̦𝑎̆
𝐴𝑙𝑏𝑖𝑛𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑢𝑛𝑐𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑢 𝑑𝑟𝑎𝑔.

𝐼̂𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢, 𝑐𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑠𝑒𝑛𝑖𝑛,
𝐸 𝑐𝑎𝑡𝑖𝑓𝑒𝑎 𝑖̂𝑛𝑚𝑖𝑟𝑒𝑠𝑚𝑎𝑡𝑎̆.
𝐷𝑒𝑠𝑐ℎ𝑖𝑧𝑖 𝑓𝑒𝑟𝑒𝑠𝑡𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑠̦𝑖-𝑎𝑠𝑐𝑢𝑙𝑡̦𝑖,
𝐶𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑝𝑎̆𝑠𝑎̆𝑟𝑖 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑑𝑎𝑡𝑎̆.

𝐼̂𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑒, 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑠𝑒-𝑜𝑝𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑒
𝑆̦𝑖 𝑝𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑡𝑜𝑎𝑟𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑒𝑟𝑖,
𝑅𝑒𝑠𝑝𝑖𝑟𝑖 𝑠̦𝑖 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑡𝑒 𝑔𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑒,
𝐶𝑢 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖, 𝑐𝑢𝑣𝑖𝑛𝑡𝑒, 𝑚𝑎̂𝑛𝑔𝑎̂𝑖𝑒𝑟𝑖.

𝐼̂𝑛 𝑚𝑢𝑛𝑡̦𝑖, 𝑝𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑠𝑡𝑒, 𝑐𝑎̆𝑝𝑟𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒.
𝐶𝑜𝑝𝑎𝑐𝑖𝑖 𝑖̂𝑛𝑎𝑙𝑡̦𝑖 𝑛𝑒-𝑎𝑑𝑎̆𝑝𝑜𝑠𝑡𝑒𝑠𝑐.
𝑃𝑟𝑖𝑣𝑒𝑠𝑐 𝑖̂𝑛 𝑧𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑢 𝑎𝑟𝑑𝑜𝑎𝑟𝑒,
𝐼̂𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢 𝑠𝑖𝑚𝑡 𝑐𝑎̆ 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑒𝑠𝑐.

@Valea Doftanei

Advertisement

În mine se încolăcește timpul

M-am trezit cu fața lipită de perna cu vise
Și mi-a fost teamă să mă dezlipesc.
Îmi ardeau obrajii de cuvintele pe care nu le-aș fi rostit niciodată
În timp ce pe buze-mi picura sângele imaginilor.
Cu vârful limbii încercam amintirile: dulci, picante, sărate și uneori, mucegăite.
Ochii-mi umezi de patima privirii
Căutau să se-nchidă de dorul fericirii.
Auzeam cum iubirea-mi trimitea săgeți
Cele argintii stăteau fixate în globul emoțiilor.
Mă durea. Mă doare.
Mă dureau palmele-mi lăsate de greutatea timpului,
Nu știam cât o să-l mai pot purta după mine.
În toate dorințele mele
Visele-n flori se deschid.
Când suflu-n gânduri cu putere,
Ochii înlăcrimați mi se-nchid.
Părți rupte din mine se pierd pe undeva
Iar timpul stă se le adune mergând în urma mea.
Timp ars, rănit, timp refuzat,
Flămând de dor
Respiră-ncet și strigă-n mine după ajutor.

Trupu-mi e slăbit, mă simt în picaj,
Nu mai am putere, nu mai am curaj.
Bucuria-mi dulce nu mai e cântată,
S-a pierdut și ea sau a fost uitată.

Timp lovit de stâncă
M-a făcut să scriu…
Teama de-a tăcea l-a făcut să plângă.

În lumina-n care m-ascundeam mereu,
Timpul se-ntreba cum m-am pierdut eu.

Tu m-ai pierdut timp și nu ți-a fost milă
Că-mi plăcea să am zâmbet de copilă.

În mâinile tale, timp de catifea
Mă închid și plâng făr’ a te vedea.

Vreau să-l întâlnesc pe timpul, cel care
M-a crescut în taină cu multă răbdare.

Flori ale timpului

Pe cer dacă privim,
Gândindu-ne-n același timp la noi,
Bolta cerească va respira prin ploi,
Cu picături de inimi…
Stropindu-ne cu dor
În tainele tăcerii,
Când lacrimile mor.
Cuvintele ce vor roi în jurul meu
Vor fi flori ale timpului,
Parfum de curcubeu.
Deschide-ți visul care se joacă de mult timp
Cu inimile noastre lipsite de alint.
Floare mi-e timpul…
Dar floare mi-ești și tu.
Iubirea mea de-o viață,
Iubitul meu,
Și-acum.

Zărindu-te în calea mea sau pe același drum
Aceiași fluturi se așază în sufletu-mi…
Și-acum.

Când primăvara își căuta următorul destinatar

Pe mâinile-i suave, timpul i se prelingea
Ca un strigăt de dor lăsat în urma sa.
Pe chip, umbra semnelor verzui
Desenau cireșe, înfloreau gutui.
În jurul gâtului plăpând,
Liliacul mov se-așeza plângând.
Căci pe timpul nopții,
Ploaia îi conducea,
Spre o altă lume, cum se auzea.
Mersul primăverii s-a oprit timid,
Amintirea-i zâmbet, zâmbet și alint.

Ai lăsat doar flori albastre-n urmă,
Îndreptându-și chipul către cer,
Soarele s-a-ndrăgostit și el!

Coroniţa mângâierii

Coroniţa mângâierii

Din şoaptele noastre,
Florile au prins culoare.
S-au aplecat tăcute spre mine
Şi le-am împletit într-o coroniţă a mângâierii.
Ţi-o voi dărui-o, o vei purta-o şi te voi numi
Gândul cel dintâi al sufletului meu.

Nori întunecaţi pe gene

Nori întunecaţi pe gene

Da, m-am trezit târziu
Cu timp fără de mine,
Am vrut doar să vorbesc,
Dar nu aveam cu cine.

Am strâns cuvinte multe,
Aveam să le dedic,
Dar cine să le-audă,
Când tot ce zic e mic ?!

M-am tot temut de soartă
Mi-am luat semnul tăcerii
Şi două flori purtate
Sub glasul primăverii.

Nu am crezut că pot
Să vreau fără de timp
Silabele şi paşii,
Le-am încurcat în ritm.

Acum, că tot mă-ntreb
Ce rost mai are soarta,
Am alungat speranţa
Şi-am închis bine poarta.

Şi ştiu că nu chiar mâine,
Dar poate într-o zi
Tot eu o s-o deschid.
Când nopţile’s pustii.

Simt că durerea-şi lasă
Un braţ să-mă-ncojoare
Se-aşează la fereastră
Un nor să mă doboare.

Dar norii-ntunecaţi
Îmi sorb seninătatea
Pe gene mi-au tot stins
Iubirea, libertatea.

Captivă, mă ridic
Şi las în mine tot
Un dor nestins ce strigă
Să mă trezesc, să pot.

Dar cum să pot când toate
Chiar pe nerăsuflate
Le-a-ndepărtat de mine
Uşor luate-lăsate
Fără eternitate ?!

Te-ai dus, copilărie…

Te-ai dus, copilărie… 

Stau şi privesc tăcută-n zare…
Mă uit cum se-ofileşte, biata floare.
Şi cum rămâne tristă şi pustie,
Te-ai dus, frumoasa mea, copilărie !

Şi la cireşul din grădină , m-ascundeam…
Şi câte-n lună şi în stele-i povesteam.
Durerea mea din suflet, el ştia.
Te-ai dus prea repede, copilăria mea !

Stăteam şi ploaia o priveam prin geam.
La ea întotdeauna, durerea îmi plângeam.
Doar glasul ploii, pe-atunci, mă mângâia
Şi tristă ai plecat, copilăria mea !

În nopţile senine… eu , stele numărăm.
Şi luna mă privea, ştia cât sufeream.
Stăteam ore în şir şi adormeam plângând.
Te-ai dus, copilărie… şi m-ai lăsat oftând !

Şi întrebări o mie în suflet le strângeam.
“De ce oamenii mor?”, pe-atunci nu-nţelegeam.
Un singur lucru, atât, inima mea ştia,
Că ai să pleci cândva, copilăria mea !

Aş vrea că timpul asta, să-l pot da înapoi…
Să fiu copil din nou, s-alerg din nou prin ploi
Şi să renasc ca floarea ce creşte pe câmpie.
Te-ai dus fără să-mi spui…
Te-ai dus, copilărie!