Te-ai dus, copilărie…


Te-ai dus, copilărie… 

Stau şi privesc tăcută-n zare…
Mă uit cum se-ofileşte, biata floare.
Şi cum rămâne tristă şi pustie,
Te-ai dus, frumoasa mea, copilărie !

Şi la cireşul din grădină , m-ascundeam…
Şi câte-n lună şi în stele-i povesteam.
Durerea mea din suflet, el ştia.
Te-ai dus prea repede, copilăria mea !

Stăteam şi ploaia o priveam prin geam.
La ea întotdeauna, durerea îmi plângeam.
Doar glasul ploii, pe-atunci, mă mângâia
Şi tristă ai plecat, copilăria mea !

În nopţile senine… eu , stele numărăm.
Şi luna mă privea, ştia cât sufeream.
Stăteam ore în şir şi adormeam plângând.
Te-ai dus, copilărie… şi m-ai lăsat oftând !

Şi întrebări o mie în suflet le strângeam.
“De ce oamenii mor?”, pe-atunci nu-nţelegeam.
Un singur lucru, atât, inima mea ştia,
Că ai să pleci cândva, copilăria mea !

Aş vrea că timpul asta, să-l pot da înapoi…
Să fiu copil din nou, s-alerg din nou prin ploi
Şi să renasc ca floarea ce creşte pe câmpie.
Te-ai dus fără să-mi spui…
Te-ai dus, copilărie!

Advertisements
Published in: on June 9, 2012 at 5:47 pm  Comments (74)  
Tags: , , , ,
%d bloggers like this: