Când arta se juca de-a dor

Am alergat în totul perfect
Și ne-am rătăcit.
În grădinile cu vise de argint
Ne-am prins în jocul unui labirint
Pășind prin iarba cu dorințe și alint.
Mi te-au ascuns
M-am întrebat: ce-am devenit?
Cuvintele au apus,
Le-am căutat în serile cu flori plânse la geam
Când ploaia-și căuta și ea, iubirea…
Pe tine te-am iubit,
Cu tine, m-am temut
Am plâns când mi-a strâns mâna fericirea.
Pierdut-am noi cuvintele în gesturi
Pe străzile în care arta se juca…
Din dorurile noastre a rămas timpul
Și urma lui stângace ce-o avea.

Schimbul nostru de cuvinte era mut.
Cu timpul ne-am schimbat și noi
Și am tăcut.

 

 

Advertisement

(Ne)emoții

Întinde-ți mâna către mine
Și lasă-mă să mi te chem.
Dă-i gurii flori! Nu îmi da mie!
Reproșurile-ți toate ghem.

Tăcute-ți urmele din suflet,
Iubirea-i singurul îndemn,
Dă-i timp emoției să cânte!
De (ne)emoții, eu mă tem.

Privește-n toiul nopții stinse
Când lacrima, în cărți mi-e semn.
În gândul tău doar ecuații,
Răstălmăcesc timpul etern.

Visează-mi șoapta care urlă
Cum se topește în infern,
Sărutul, pune-mi-l pe creștet
Ca soarele dintr-un desen.

Privește-mi ochii cum vibrează
Iubire-n inimă ți-aștern.
Dă-mi timp! Ascultă cum răbdarea
Se-nveselește. Ne avem.

Dă-i timp emoției să cânte!
De (ne)emoții, eu mă tem.

Când timpul ne-a ţinut aproape

Când timpul ne-a ţinut aproape

Au fost clipe când nu eram aici,
Mă ascundeam în anotimpuri
Şi visam la mai bine.
Mi-am deschis sufletul în faţa cuvintelor,
Tu treceai pe lângă mine şi m-auzeai citind.
Mă opream şi-mi suflam peste răni
Tu te-ntrebai ce e cu mine…
Mă distanţam când mă pierdeam în zile
Îmi deznodai fundele tăcerii
Şi lăsai cuvintele să curgă din mine.
Dorul îmi traversa corpul cu fiecare atingere
În minutele în care iubirea îşi ştergea chipul
Cu o petală de crin.
Am lăsat zilele să treacă pe lângă noi
Şi ne-am regăsit ţinându-ne de mână,
După încă un an.

Tăcerile din mine

Tăcerile din mine

Nu am mai adormit cu ochii spre fereastră
Nu am mai adormit.
Lumina mă veghea.
În colţurile lumii se răspândea o veste
Şi poate noi, aceiaşi, priveam aceeaşi stea.

Nu am mai adormit cu gândul la iubire
Nu am mai adormit.
Voiam să te ascult.
M-apropiam uşor de visele din mine
Şi le topeam în suflet când tu erai tăcut.

Nu am mai adormit, gândindu-mă ce-i bine
Nu am mai adormit.
Se tot făcea că scriu…
În rânduri sfărâmate îmi împleteam cuvinte
Şi mă abandonau când se făcea târziu.

Nu am mai adormit cu amintiri în palme
Nu am mai adormit.
Suspinul mă-ncerca.
O lacrimă prelinsă îmi străbătea obrazul
Şi se zbătea de teamă când timpul o ştergea.