În colțul meu cu lacrimi mă ascund

În colțul meu cu lacrimi mă ascund
În versuri și în gânduri mă afund,
Mă tem că am rănit ce mi-era drag
Mă-mpiedic și îmi las tăcerile pe prag.

Pe foi se scaldă lacrimile-n dor
În mine plâng și țip și câte puțin mor,
De mână cu povestea mea m-am prins
În vuietul de gânduri din abis.

În colțul meu cu lacrimi mă ascund
Și-mi plâng dorințele continuu în tăcere.
Cu vise-n brațe, timpul nu-l ajung
Mi-i greu și mă înec în strigăt, în durere.

În colțul meu cu lacrimi mă ascund
Vai, câte vise stau plăpânde lângă tine!
Nu-mi mai ajung cuvintele și plâng
Mi-i dor de timpul meu, mi-i dor de mine.

În mine se încolăcește timpul

M-am trezit cu fața lipită de perna cu vise
Și mi-a fost teamă să mă dezlipesc.
Îmi ardeau obrajii de cuvintele pe care nu le-aș fi rostit niciodată
În timp ce pe buze-mi picura sângele imaginilor.
Cu vârful limbii încercam amintirile: dulci, picante, sărate și uneori, mucegăite.
Ochii-mi umezi de patima privirii
Căutau să se-nchidă de dorul fericirii.
Auzeam cum iubirea-mi trimitea săgeți
Cele argintii stăteau fixate în globul emoțiilor.
Mă durea. Mă doare.
Mă dureau palmele-mi lăsate de greutatea timpului,
Nu știam cât o să-l mai pot purta după mine.
În toate dorințele mele
Visele-n flori se deschid.
Când suflu-n gânduri cu putere,
Ochii înlăcrimați mi se-nchid.
Părți rupte din mine se pierd pe undeva
Iar timpul stă se le adune mergând în urma mea.
Timp ars, rănit, timp refuzat,
Flămând de dor
Respiră-ncet și strigă-n mine după ajutor.

Trupu-mi e slăbit, mă simt în picaj,
Nu mai am putere, nu mai am curaj.
Bucuria-mi dulce nu mai e cântată,
S-a pierdut și ea sau a fost uitată.

Timp lovit de stâncă
M-a făcut să scriu…
Teama de-a tăcea l-a făcut să plângă.

În lumina-n care m-ascundeam mereu,
Timpul se-ntreba cum m-am pierdut eu.

Tu m-ai pierdut timp și nu ți-a fost milă
Că-mi plăcea să am zâmbet de copilă.

În mâinile tale, timp de catifea
Mă închid și plâng făr’ a te vedea.

Vreau să-l întâlnesc pe timpul, cel care
M-a crescut în taină cu multă răbdare.

Și una, și alta

În mine se naște ceva nefiresc,
Toamnă bolnavă de dor și cuvinte.
Îmi scutură zilele,
Mă cheamă să-mi scriu amintirile.
Îmi tremură glasul, tremur și eu,
Mă roade-așteptarea
Ce țipă în mine.
Se zbat pe sub gene
Lacrimi de dor,
Din al toamnei decor.
Mi-ai zidit pe obraz
Un sărut învechit…
Nu pot să mai simt că sunt vie.
Caut în suflet povești de alint,
Și vise, o mie.
Mă supăr că timpul nu vrea să îmi dea
Iubirea la schimb pe o vară,
Mă supăr și-atunci când timpul îmi ia
Cerneala din călimară.
Mă-ncearcă privirea cu poezii,
Ard stropii de zahăr din gânduri,
Mă-ntâmpină aerul cu frunze-aurii
Mă închid între rânduri.
Petrec ore-ntregi în tainele scrise
Și-mi pun întrebări, zi de zi
De ce se-nsușesc alte dorințe,
Când gândul te-ndeamnă la mii?!
Merg, tac și surâd,
Îmi amintesc că sub soare,
Toți oamenii-și cântă povești,
Merg, tac și mă bucur
De frunzele tale,
Toamnă, ce dragă îmi ești!

Realitatea mă-ndrumă
Dar eu visez arta,
Îmi bat(e) în piept și una și alta.

Șoapte bordo

Era umbra care nu-i dădea pace,
Umbra care-l tulbura în timp ce adormea.

Buzele-i bordo perfect conturate,
Se voiau sărutate.

Nu și-au împărtășit visele niciodată,
Dar amândoi aveau același vis.
De necuprins.

Pe timpul verii,
Razele lunii erau mai puternice,
Aidoma tuturor șoaptelor bordo.
De unde să împrumutăm câțiva pași pentru a merge mai departe?

 

Într-o zi

Într-o zi

Cu o atingere caldă de note
Mângâiam nopțile pe creștet.
O șoaptă de Septembrie
Îmi golea răsăritul de emoții.
Tu îmi sărutai așteptarea din umbră,
Timpul invizibil nu se lăsa sfârtecat.
Întoarce-te cu fața spre apus
Și privește cum amintirile se oglindesc în palmele Soarelui…
Le-am îngrijit ca pe niște flori.
Ploaia pe care o aștept de fiecare dată
Îmi umple timpul cu pașii tăi,
Cu nopțile de dor,
Cu tine.
Într-o zi mă vei strânge în brațe
Cu toată ființa,
Sau ți se va prelinge printre degete
Toată enigma din mine.
Rănită…
Într-o zi,
Îți vei reaminti,
Cum ar fi,
Dacă eu ți-aș fi fost…

În brațele tale, am toamna toată-n gând, te aud spunând.

Lumea e atât de mică atunci când te privesc.

Sunt lucruri la care niciodată nu aș renunța: la toamnă, la vise și la privirea ta.

Punct mort

Punct mort

Mi-am depăşit sufletul în jocul iubirii,
Am traversat marea tăcerii
Şi am ajuns într-un punct mort.
Ia-mă de mâna.
Ţine-mă-n viaţă.
Îmbrăţişează-mă şi voi simţi din nou că trăiesc !

Când se iubeau dincolo de timp

Când se iubeau dincolo de timp

S-a născut într-o zi de primăvară,
A desfăcut nodul amintirilor
Şi a lăsat timpul să-i stea aproape.
Nu s-a temut,
Şi-a alungat teama
Când fiecare gând de-al lui
O mângâia şi-i aducea lumina zilelor
din stropii întunecaţi care picurau cu repeziciune
peste geamurile-n care
se oglindea fericirea în mersul grăbit
pe strada clipelor răsfirate.
A crescut în braţele lui
Şi s-a regăsit…
Cu cei 11 paşi parcurşi,
Cu cele 11 zâmbete ale lui,
Cu cei 11 nori pe care pluteau,
Cu cele 11 priviri pătrunzătoare,
Cu cei 11 copăcei desenaţi din dragoste,
Cu cele 11 dansuri ale Lunii
Şi
Cu cele 11 linii ale pasiunii parcuse de şoaptele lor.
De 11 ori şi-au spus “Te iubesc”,
Când două uşi se deschideau simultan la 11:11.
Atunci era
Ora în care se preda iubirea,
În cea de-a 11-a lună
Când ea adormea într-un gând
şi el se trezea a-11-a oară,
cu acelaşi glas din visele ei.

Erau doi, unul lângă celălalt.

O completa,

pentru că 11 era o parte din ea.

Sursă foto: https://www.pinterest.com/

Când noaptea adormea într-un sărut

Când noaptea adormea într-un sărut

Desculţă,
Timidă,
Respirând prin inima ta,
Noaptea ajunge la mine.
Îmi dezleagă visele mai devreme de timpul trecut
Şi-mi lasă vârfurile degetelor, amorţite de dor.
Nasturii desenaţi în zilele de vară se desprind unul câte unul
Şi lovesc podeaua cu strigătul lor.
Gulerul nopţii stă să cadă,
Îl prind în palme şi-l cos în jurul Lunii
Cu mângâieri aduse de pe creştetul zorilor…
Mă-ndoiesc că pot face faţă nopţii,
Lumina ochilor tăi mă lasă fără cuvinte,
Iar eu las noaptea să adoarmă într-un sărut.
Mă aşezam şi visam.
Acum…
Mă aşez. Te visez.