Chipul împietrit al nopții

Chipul împietrit al nopţii

Amintirile erau în doliu
De vântul ce spulbera tăcerea
Doar printr-o atingere în păr
A pomului înflorit.

Am trecut pe lângă lumânările aprinse.
Noaptea era fierbinte
Şi cerul vărsa ceară din cuvinte.

Am suflat uşor,
Apoi, m-am oprit.

O mângâiere pe coapsa albastră a clipei
A trezit emoţiile dezgolite şi stranii.
Suspinau.
Lacrimile se prelingeau pe chipul împietrit al nopţii
Şi se-aprindeau una câte una,
Lăsând să răsune în oraşul adormit:

Iartă-l, obrajii ei vor fi mângâiaţi
De alte anotimpuri…

Lacrima din răsărit

Lacrima din răsărit

Când lacrima din răsărit
Nu se plimba pe obrăjori,
Avea în pasul ei timid
Un alt motiv desprins din zori.

Voia s-ajungă la căldură
În sufletul purtat de dor,
Dar şoaptă ei ca semnătură
S-a rispit, uşor, în zbor…

În ceaţa densă a-ngheţat,
Iar chipul ei plăpând, subtil
S-a încălzit, fiind salvat
De-un zâmbet dulce de copil.

Când vreau să strig şi să…tac

Când vreau să strig şi să…tac

Momente fentate,
Distruse,
Aparte.
Lacrimile soseau…
Cu un deget le-am oprit.
S-au întors,
S-au prelins uşor pe dinăuntrul meu,
Au trecut de nodul din gât şi-au ajuns mai departe…
Acolo s-au stins.
Tăcerea lor a fost prinsă între două bătăi ale inimii.
Am oftat adânc !
Nu mă durea, se răsucea, mă seca.
Am oftat din nou şi-am căutat mângâierea soarelui,
Dar nu făceam decât să m-amăgesc,
O rază de soare nu înlocuieşte o mână de om.
Iar o privire spre cer caută cuvinte,
Când le găseşte, le strânge şi le-nchide-n suflet.
Adierea vântului risipeşte zâmbetul chipului iubit
Imaginea te năuceşte.
Doar ploaia te spală,
E izvorul sufletului aşezat pe gene…
După un gând, sufletul m-aştepta să reapar
M-am oprit, nu voiam.
M-am aşezat lângă el. Iar el…