Când fericirea îşi ţinea braţele încrucişate…

Când fericirea îşi ţinea braţele încrucişate…

Din întâmplare,
am întâlnit-o într-o după-amiază
vindea flori la capăt de stradă…
şi cum ele se ofiliseră
stătea serioasă şi-şi ţinea braţele încrucişate.
N-o cunoşteam,
dar m-am apropiat de ea şi-am început s-o gâdil
n-a râs, nici măcar n-a zâmbit,
s-a enervat
şi mi-a aruncat flori ofilite la picioare…
le-am adunat în speranţa că pot salva câteva,
lăsându-le ca adăpost apa cristalină;
dar tot aveau să moară după ceva timp.
I-am mulţumit florăresei
pentru crinii cei albi,
doar inocenţa lor mă făcea să îmi recapăt puterea…
La câţiva paşi,
un domn m-a întrebat:
“-Ce s-a întâmplat cu Fericirea? “
L-am privit şi-aproape fără glas am încercat să-i răspund:
“-Nu ştiam cine e,
dar azi am cunoscut-o şi tocmai mi-am dat seama.
E ea
şi…
Fericirea e tristă !”

Nu vreau, te vreau !

Nu vreau, te vreau !

Azi,
Nu vreau soare,
Nu vreau ploaie,
Nu vreau cer senin,
Nu vreau cuvinte,
Nu vreau întrebări, priviri,
Nu vreau zgomotul din zi, dar nici liniştea nopţii,
Nu vreau nici măcar să cobor scările
s-aud cum se deschide uşa de la parter.

Azi nu vreau nimic.
Te vreau !

7 şi câteva minute…

7 şi câteva minute… 

Noaptea nu stă la geam,
Noaptea intră în casă
şi lasă întunericul să difuzeze vise până-n zori.
Te-am visat, drăgălaşule !
Eram doar noi doi,
departe pe Pământ.
M-am trezit zâmbind,
Ce dimineaţă cochetă !

Euforie cafenie

Euforie cafenie 

Astăzi mi-a intrat soarele în ochi,
dar a venit Luna şi mi l-a scos,
aducându-mi culoarea ochilor tăi.

Acum te privesc.
Eşti mai dulce ca niciodată !

Înfăţişarea cerului sub o eşarfă albastră…

Înfăţişarea cerului sub o eşarfă albastră… 

Ritmul paşilor se întoarce pe dos,
zdrobind frumos,
tot ce e jos.

Iar albul ochilor de om,
s-a îmbrăcat în cenuşiu,
lăsând culorile-n pustiu.

Petele sunt întunecate,
Încarcă norii cu trufie,
Dezbracă liniştea din munţi,
Ducând tot verdele-n câmpie.

Un fulger, nu timid din fire
A smuls eşarfa prinsă-n zare
Cu un cuvânt, cu o privire…
Albastru’ se topeşte-n mare…

În zborul lor, spre infinit…
Stoluri de păsări s-au oprit.
Şi s-au întors, dar nu zburând,
Mergând pe rând,
Pe rând mergând,
Lăsând Pământul ca mormânt.

Albastrul nu-i fotografie.
M-am îndoit crezând că rama,
Îţi lasă cerul, nu şi teama…

Sângele distanţei n-are culoare…

Sângele distanţei n-are culoare… 

Eram într-o sala imensă,
aşteptam distanţa ce ne separă.
M-am aşezat pe un scaun pregătită să purtăm un dialog.
A intrat, uşa s-a trântit. Era elegantă, purta diamante…
Toate-i veneau,
erau diamante din lacrimi de iubire…
Era singura care purta astfel de diamante.
O uram. Ştia asta.
N-am lăsat-o să se aşeze şi nici nu m-am ridicat.
Am întrebat-o : cine eşti tu?
Nu răspundea,
am repetat întrebarea. În zadar!
M-am apropiat de ea şi am zgâriat-o cu gândurile cele mai amare.
Sângele-i izvora, dar de-o transparenţă uluitoare.
Zâmbea!
Am înnebunit. Am stropit-o cu dor, era parcă şi mai frumoasă…
I-am dat cu câteva cuvinte-n cap (te iubesc). A leşinat.
M-am speriat !
S-a ridicat şi a plecat.
Distanţa era distantă.

Nu te mai aud, dar te pot asculta

Nu te mai aud, dar te pot asculta

Ne-au găsit legănându-ne pe-o aripă de înger,
Ne-au luat şi ne-au ascuns într-un glob fără ferestre.
N-aveam aer, n-aveam lumină, abia respiram.
Stăteam ghemuită în braţele tale,
Până când totul s-a spulberat…
Explozia de gânduri m-a fărâmiţat într-o secundă…
Pe trupul tău inert erau împrăştiate părţi din mine,
Inima mea se târa în palmele tale,
Bătea puternic,
Îţi recăpătai pulsul.
Îmi porţi iubirea prin vene,
Iar eu îţi port viaţa prin fiecare bătaie a inimii mele…
Când te-agiţi, mă zgudui,
Dar încep să-ţi vorbesc,
Iar ecoul îţi aduce pe buze cel mai frumos cuvânt.
Şopteşte-mi-l !

Pentru privirile cititorilor

Pentru privirile cititorilor 

Dragi cititori,
l-aţi găsit în flori, printre stele, pe cer,
în zi, în noapte, în cele mai frumoase vise d-ale mele…
i-am atribuit cuvinte minunate,
cuvinte simple născute din fiecare gest…
N-am creat purtători de suflete,
suntem noi,
omuleţi cu glas desprins de atingerea degeţelelor
pe fiecare clapă a pianului din colţul vieţii
aşezat în spatele destinului permanent.
Poate că v-au obosit ochişorii
citind aceleaşi cuvinte amestecate
şi împrospătate de fiecare dată cu şoaptele noastre,
dar eu nu pot altfel…
Iar dacă cineva mă va împiedica să fac asta,
acela nu poate fi decât el,
mă va opri doar că să aştern sărutări pe buzele-i dulci.
Aici e despre noi, despre povestea noastră
imprimată de povestea fiecărei oglinzi în care ne găsim
şi ne privim unul pe celălalt.
Ştiu de ce scriu, scriind , în ochii lui citesc nemurirea.
Tu, cititorule, de ce-ţi risipeşti preţioasele secunde
mângâind cu privirea cuvintele mele dezgolite
în faţa porţilor nedescuiate ?

A plecat iarna şi…

A plecat iarna şi… 

Îmi propusesem
să stau doar câteva minute în faţa sobei
să aud cum trosnesc lemnele uscate
sau cum alte lemne îşi lăsau seva să moară vorbind în focul înteţit
de flăcările ce schimbau temperatura din zi,
dar am uitat sau poate că nu mi-am dorit prea mult.
În schimb, am lăsat mirosul de portocale
să-mi ademenească fiecare gând din gând.
De cana cu ceai nu m-am atins,
doar îl preparam şi îl lăsăm să se răcească,
mi-era îndeajuns să-i simt aroma caldă în camera de la stradă…
Ghetuţele maronii au fost un deliciu,
pentru albul zăpezii aşezat fără rost,
păreau frunze căzute prin paşii grăbiţi…
prin bătaia vântului, copac să fi fost ?!
A plecat iarna şi…
nu şi-a luat rămas-bun,
a presărat amintiri pentru clipa de-acum…
A plecat iarna c-un cântecel
îmi zâmbea fredonând,
“tu şi cu el“,
clătinând un clopoţel de ghiocel…