Ploaia de trandafiri

Ploaia de trandafiri

Am întârziat când într-o seară
Încă mai ploua cu trandafiri.
Am ajuns aproape lângă tine,
Şi zâmbeam senin cum îi admiri.

M-am apropiat mai mult de fericire
Şi povestea lua cuprinsul unei zări
Trandafirul ce îl atingeai de mine
Era cheia marii aşteptări.

Ploaia-şi legăna privirea spre apus
Când petalele aprinse se-aşezau
Trandafirii îmbobociţi de-atâta dor
Îşi cântau povestea şi-nfloreau.

Eram tu şi eu într-o mulţime
Ca într-un tablou pictat demult.
Mă îndrăgosteam păşind, din nou, spre tine
Te apropiai şi tu…
Am renăscut.

Când noi ne cunoşteam după cuvinte

Când noi ne cunoşteam după cuvinte

Se aburise geamul de la intrare.
Era cel prin care vedeam speranţele crescute din flori.
Mă aburise şi pe mine.
L-am şters. De mii de ori, l-am şters.
Speranţa rămasă ca un fir de iasomie
Am strâns-o în pumn
Şi am lăsat-o să-nflorească odată cu noi,
Lăcrima în palma mea…
După cuvinte,
Veneai şi-mi sărutai aşteptările,
Aşteptarea mea era zâmbetul nostru.
Gingăşia zilelor se pierdea cu timpul.
Mi-am acoperit mâna c-o noapte prinsă între anotimpuri
Firul de iasomie creştea pe sub litere.
Tu l-ai ocrotit,
Aşa cum cerul ocroteşte fiecare stea.
Înflorea.
Îi cunoşteam parfumul lui cuminte,
Aşa cum noi ne ştim după cuvinte.