Când dimineaţa n-avea soarele pe chip

Când dimineaţa n-avea soarele pe chip

Pe mâinile timpului
Au apărut pete maronii,
Dimineaţa a zăcut toată noaptea.
În glasul zilelor nu se mai aud bucuriile cerului.
Omul şi-a croit o cămaşă cu mii de buzunare,
În care stau ascunse fericirea, iertarea, dorinţa,
Gândul şi înţelegerea.

Deciziile s-au îndoit de la manşetele-nvechite
Şi ascund rănile deschise de timp.

O nouă zi îşi caută hainele
În cufărul gol de la intrare.

Când timpul se trezea prin ochii dimineţii

Când timpul se trezea prin ochii dimineţii

Oasele dimineţii trosneau
pe spatele curajului de a înfrunta
o nouă zi.
Urmele nopţii se topeau
în căldura şoaptelor lui
care aduceau un zâmbet
atunci când rostea cu duioşie
Bună dimineaţa !
Privirile aruncate în tăcere
Despicau gândurile pe care
Tu sau eu
Le roteam pe degete.
Respiram.
Nu puteam să-mi imaginez
Cum pe coapsele frăgezite ale străzii,
Oamenii îşi abandonează sufletul,
Trecut ca o pală de vânt pe marginea zilei.
Nu înţelegeam.
M-ai prins uşor de mână
şi închideai tainele scrisului în mine.
Aşteptam să ajung,
dar în paşii grăbiţi
mă întâmpinau stolurile
care deseneau
un rămas bun pe cerul deschis ca un felinar…
frunzele se desprindeau şi parcă aplaudau
mişcările maiestoase din aripile sidefate.
Era un spectacol al lor, al timpului, al toamnei,
dar şi al tău,
pentru că
dimineaţa şi noaptea se întâlneau adesea
prin culoarea ochilor tăi.
Dacă la primul cuvânt răsărea soarele,
acum, în ultimele rânduri,
separ în virgule mici,
Întunericul aşezat ca acoperământ.
E noapte, e noaptea dimineţii.
M-am lăsat cuprinsă în braţele timpului
Şi tu, m-ai alintat.
Sărută-mă…