Lacrima din răsărit


Lacrima din răsărit

Când lacrima din răsărit
Nu se plimba pe obrăjori,
Avea în pasul ei timid
Un alt motiv desprins din zori.

Voia s-ajungă la căldură
În sufletul purtat de dor,
Dar şoaptă ei ca semnătură
S-a rispit, uşor, în zbor…

În ceaţa densă a-ngheţat,
Iar chipul ei plăpând, subtil
S-a încălzit, fiind salvat
De-un zâmbet dulce de copil.

Advertisements
Published in: on November 6, 2014 at 10:00 am  Comments (16)  
Tags: , , , ,

Când vreau să strig şi să…tac


Când vreau să strig şi să…tac

Momente fentate,
Distruse,
Aparte.
Lacrimile soseau…
Cu un deget le-am oprit.
S-au întors,
S-au prelins uşor pe dinăuntrul meu,
Au trecut de nodul din gât şi-au ajuns mai departe…
Acolo s-au stins.
Tăcerea lor a fost prinsă între două bătăi ale inimii.
Am oftat adânc !
Nu mă durea, se răsucea, mă seca.
Am oftat din nou şi-am căutat mângâierea soarelui,
Dar nu făceam decât să m-amăgesc,
O rază de soare nu înlocuieşte o mână de om.
Iar o privire spre cer caută cuvinte,
Când le găseşte, le strânge şi le-nchide-n suflet.
Adierea vântului risipeşte zâmbetul chipului iubit
Imaginea te năuceşte.
Doar ploaia te spală,
E izvorul sufletului aşezat pe gene…
După un gând, sufletul m-aştepta să reapar
M-am oprit, nu voiam.
M-am aşezat lângă el. Iar el…

Când sufletul îmi e stăpân


Când sufletul îmi e stăpân

Caut cărarea din timp
şi dau de potecuţa strâmtorată de griji.
Mă regăsesc la marginea trăirilor,
după ce urc pe muntele descompus
dintre un gând şi o şoaptă…
Alunec pe speranţele naive ce-mi umplu sufletul
cu mii de motive îndoielnice
şi cad, încercând să păşesc spre cunoaşterea mea.
Mă aşez lângă izvorul lacrimilor
care pare mai bogat în trăirile fondate
prin trecerea nebănuitoare de pe-o zi pe alta.
În verva tăcerilor,
cuvintele nu mai au stare
şi mă îndeamnă să scutur în silabe
sufletul amorţit de suspine şi ofuri

Sorb dorinţele care vin înspre mine
în stropi mici ce mi se preling pe obraji
şi-mi lovesc genele,
lăsându-mi ochii întredeschişi,
să pot privi cerul despicat în tainile lui.
Simt că nu mai pot urca,
mă prăbuşesc lângă stânca iubirii
şi culeg albastrul genţienelor,
în semn de rugăciune.

Mă cert, mă zbat şi mă pedepsesc
când las uşa sensibilităţii să se-nchidă în mine.
Iubind, mă iert,
Şi iert totul, iubind.

Published in: on July 22, 2014 at 7:20 pm  Comments (20)  
Tags: , ,
%d bloggers like this: