𝓒𝓪̂𝓷𝓭 𝓸 𝓶𝓪𝓶𝓪̆ 𝓷𝓾-𝓼̦𝓲 𝓹𝓸𝓪𝓽𝓮 𝓹𝓵𝓪̂𝓷𝓰𝓮 𝓵𝓪𝓬𝓻𝓲𝓶𝓲𝓵𝓮

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒,
𝐶𝑢𝑟𝑔 𝑠̦𝑖𝑟𝑜𝑎𝑖𝑒 𝑑𝑒 𝑛𝑒𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑖 𝑝𝑒 𝑠̦𝑖𝑟𝑎 𝑠𝑝𝑖𝑛𝑎̆𝑟𝑖𝑖.
𝐷𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑜𝑙𝑜𝑎𝑛𝑎 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑣𝑖𝑠𝑒𝑙𝑒 𝑠𝑒 𝑝𝑟𝑎̆𝑏𝑢𝑠̦𝑒𝑠𝑐,
𝑀𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑐𝑖𝑜𝑏𝑢𝑟𝑖 𝑠𝑒 𝑎𝑠̦𝑎𝑧𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑝𝑖𝑐𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒
𝑆̦𝑖 𝑚𝑎𝑚𝑎 𝑐𝑎𝑙𝑐𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒-𝑛 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒,
𝐼𝑛𝑖𝑚𝑎-𝑖 𝑡𝑟𝑒𝑝𝑖𝑑𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒
𝐼𝑎𝑟 𝑠𝑡𝑎̂𝑛𝑔𝑎̆𝑐𝑖𝑎 𝑣𝑜𝑟𝑏𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑖 𝑠𝑒 𝑑𝑎̆𝑟𝑎̂𝑚𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑝𝑒 𝑏𝑢𝑧𝑒.
𝐼̂𝑛 𝑐𝑜𝑙𝑡̦𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑔𝑢𝑟𝑖𝑖 𝑖 𝑠𝑒-𝑎𝑠𝑐𝑢𝑛𝑑 𝑡𝑒𝑚𝑒𝑟𝑖𝑙𝑒
𝐴𝑠̦𝑎 𝑐𝑢𝑚 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑠𝑒-𝑎𝑠𝑐𝑢𝑛𝑑𝑒 𝑖̂𝑛 𝑐𝑜𝑙𝑡̦𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑙𝑢𝑚𝑖𝑖.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒,
𝐶𝑜𝑝𝑖𝑙𝑢𝑙 𝑑𝑖𝑛 𝑒𝑎 𝑠𝑒-𝑛𝑡𝑟𝑒𝑎𝑏𝑎̆ 𝑐𝑒 𝑚𝑜𝑡𝑜𝑟 𝑎 𝑝𝑜𝑟𝑛𝑖𝑡,
𝑉𝑖𝑏𝑟𝑒𝑎𝑧𝑎̆-𝑛 𝑖𝑛𝑖𝑚𝑎 𝑒𝑖 𝑡𝑒𝑎𝑚𝑎 𝑠̦𝑖 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟𝑎̆𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎
𝑃𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑙𝑢𝑙 𝑜 𝑝𝑒𝑟𝑐𝑒𝑝𝑒 𝑐𝑎 𝑝𝑒 𝑢𝑛 𝑠𝑡𝑟𝑖𝑔𝑎̆𝑡 𝑑𝑒 𝑎𝑗𝑢𝑡𝑜𝑟.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒,
𝑃𝑙𝑜𝑎𝑖𝑎 𝑑𝑖𝑛 𝑜𝑐ℎ𝑖𝑖 𝑒𝑖 𝑖 𝑠𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑙𝑖𝑛𝑔𝑒-𝑛 𝑐𝑜𝑟𝑝
𝐶𝑎 𝑜 𝑙𝑖𝑚𝑏𝑎̆ 𝑎𝑠𝑐𝑢𝑡̦𝑖𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑑𝑢𝑟𝑒𝑟𝑒.
𝑁𝑖𝑐𝑖 𝑓𝑢𝑙𝑔𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑧𝑎̆𝑝𝑎𝑑𝑎̆ 𝑐𝑎̆𝑧𝑢𝑡̦𝑖 𝑝𝑒 𝑝𝑙𝑒𝑜𝑎𝑝𝑒
𝑁𝑢-𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑠𝑡𝑖𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒 𝑑𝑒 𝑓𝑜𝑐.

𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑜 𝑚𝑎𝑚𝑎̆ 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒,
𝑀𝑎̂𝑖𝑛𝑖𝑙𝑒-𝑖 𝑡𝑟𝑒𝑚𝑢𝑟𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑎𝑡𝑎̂𝑡𝑎 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑒,
𝐼̂𝑛𝑐𝑎̂𝑡 𝑎𝑟 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎 𝑚𝑢𝑡𝑎 𝑚𝑢𝑛𝑡̦𝑖
𝑠̦𝑖 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑎̆ 𝑣𝑎̆𝑝𝑎𝑖𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑜 𝑖̂𝑚𝑝𝑟𝑒𝑠𝑜𝑎𝑟𝑎̆.

𝐸 𝑎𝑡𝑎̂𝑡𝑎 𝑑𝑢𝑟𝑒𝑟𝑒…
𝐼̂𝑛 𝑖𝑛𝑖𝑚𝑎 𝑚𝑎𝑚𝑒𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑛𝑢-𝑠̦𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑒 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒
𝑖̂𝑛 𝑡𝑎̆𝑐𝑒𝑟𝑒,
𝐼̂𝑛𝑐𝑎̂𝑡 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑖̂𝑠̦𝑖 𝑝𝑖𝑒𝑟𝑑𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑟𝑎̆𝑏𝑑𝑎𝑟𝑒…
𝑆̦𝑖-𝑖 𝑎𝑟𝑢𝑛𝑐𝑎̆ 𝑏𝑎𝑡𝑖𝑠𝑡𝑒 𝑙𝑎 𝑝𝑖𝑐𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒…

În colțul meu cu lacrimi mă ascund

În colțul meu cu lacrimi mă ascund
În versuri și în gânduri mă afund,
Mă tem că am rănit ce mi-era drag
Mă-mpiedic și îmi las tăcerile pe prag.

Pe foi se scaldă lacrimile-n dor
În mine plâng și țip și câte puțin mor,
De mână cu povestea mea m-am prins
În vuietul de gânduri din abis.

În colțul meu cu lacrimi mă ascund
Și-mi plâng dorințele continuu în tăcere.
Cu vise-n brațe, timpul nu-l ajung
Mi-i greu și mă înec în strigăt, în durere.

În colțul meu cu lacrimi mă ascund
Vai, câte vise stau plăpânde lângă tine!
Nu-mi mai ajung cuvintele și plâng
Mi-i dor de timpul meu, mi-i dor de mine.

Lacrima din răsărit

Lacrima din răsărit

Când lacrima din răsărit
Nu se plimba pe obrăjori,
Avea în pasul ei timid
Un alt motiv desprins din zori.

Voia s-ajungă la căldură
În sufletul purtat de dor,
Dar şoaptă ei ca semnătură
S-a rispit, uşor, în zbor…

În ceaţa densă a-ngheţat,
Iar chipul ei plăpând, subtil
S-a încălzit, fiind salvat
De-un zâmbet dulce de copil.

Când vreau să strig şi să…tac

Când vreau să strig şi să…tac

Momente fentate,
Distruse,
Aparte.
Lacrimile soseau…
Cu un deget le-am oprit.
S-au întors,
S-au prelins uşor pe dinăuntrul meu,
Au trecut de nodul din gât şi-au ajuns mai departe…
Acolo s-au stins.
Tăcerea lor a fost prinsă între două bătăi ale inimii.
Am oftat adânc !
Nu mă durea, se răsucea, mă seca.
Am oftat din nou şi-am căutat mângâierea soarelui,
Dar nu făceam decât să m-amăgesc,
O rază de soare nu înlocuieşte o mână de om.
Iar o privire spre cer caută cuvinte,
Când le găseşte, le strânge şi le-nchide-n suflet.
Adierea vântului risipeşte zâmbetul chipului iubit
Imaginea te năuceşte.
Doar ploaia te spală,
E izvorul sufletului aşezat pe gene…
După un gând, sufletul m-aştepta să reapar
M-am oprit, nu voiam.
M-am aşezat lângă el. Iar el…

Când sufletul îmi e stăpân

Când sufletul îmi e stăpân

Caut cărarea din timp
şi dau de potecuţa strâmtorată de griji.
Mă regăsesc la marginea trăirilor,
după ce urc pe muntele descompus
dintre un gând şi o şoaptă…
Alunec pe speranţele naive ce-mi umplu sufletul
cu mii de motive îndoielnice
şi cad, încercând să păşesc spre cunoaşterea mea.
Mă aşez lângă izvorul lacrimilor
care pare mai bogat în trăirile fondate
prin trecerea nebănuitoare de pe-o zi pe alta.
În verva tăcerilor,
cuvintele nu mai au stare
şi mă îndeamnă să scutur în silabe
sufletul amorţit de suspine şi ofuri

Sorb dorinţele care vin înspre mine
în stropi mici ce mi se preling pe obraji
şi-mi lovesc genele,
lăsându-mi ochii întredeschişi,
să pot privi cerul despicat în tainile lui.
Simt că nu mai pot urca,
mă prăbuşesc lângă stânca iubirii
şi culeg albastrul genţienelor,
în semn de rugăciune.

Mă cert, mă zbat şi mă pedepsesc
când las uşa sensibilităţii să se-nchidă în mine.
Iubind, mă iert,
Şi iert totul, iubind.