𝙁𝙡𝙤𝙧𝙞𝙡𝙚 𝙙𝙚 𝙥𝙚 𝙘𝙚𝙧

𝙵𝚕𝚘𝚛𝚒𝚕𝚎 𝚍𝚎 𝚙𝚎 𝚌𝚎𝚛
𝚝𝚛𝚊𝚜𝚊𝚞 𝚕𝚒𝚗𝚒𝚒 𝚖𝚎𝚕𝚘𝚍𝚒𝚌𝚎
𝚒̂𝚗 𝚐𝚊̂𝚗𝚍𝚞𝚛𝚒𝚕𝚎 𝚖𝚎𝚕𝚎.
𝙸̂𝚗𝚏𝚕𝚘𝚛𝚎𝚊 𝚒𝚗𝚒𝚖𝚊 𝚖𝚎𝚊
𝚌𝚊 𝚁𝚎𝚐𝚒𝚗𝚊 𝙽𝚘𝚙𝚝̦𝚒𝚒
𝚕𝚊 𝚊𝚙𝚞𝚜

𝙳𝚊𝚌𝚊̆ 𝚘𝚌𝚑𝚒𝚒 𝚝𝚊̆𝚒
𝚊𝚛 𝚙𝚛𝚒𝚟𝚒 𝚊𝚌𝚎𝚕𝚊𝚜̦𝚒 𝚊𝚙𝚞𝚜
𝚌𝚊 𝚜̦𝚒 𝚖𝚒𝚗𝚎
𝚌𝚎𝚛𝚞𝚕 𝚊𝚛 𝚒̂𝚗𝚌𝚎𝚙𝚎
𝚜𝚊̆ 𝚏𝚛𝚎𝚍𝚘𝚗𝚎𝚣𝚎
𝚊𝚌𝚎𝚕𝚊𝚜̦𝚒 𝚌𝚊̂𝚗𝚝𝚎𝚌,
𝙶𝚊̂𝚗𝚍𝚎𝚜̦𝚝𝚎-𝚝𝚎 𝚕𝚊 𝚗𝚘(𝚛)𝚒.

Când primăvara își căuta următorul destinatar

Pe mâinile-i suave, timpul i se prelingea
Ca un strigăt de dor lăsat în urma sa.
Pe chip, umbra semnelor verzui
Desenau cireșe, înfloreau gutui.
În jurul gâtului plăpând,
Liliacul mov se-așeza plângând.
Căci pe timpul nopții,
Ploaia îi conducea,
Spre o altă lume, cum se auzea.
Mersul primăverii s-a oprit timid,
Amintirea-i zâmbet, zâmbet și alint.

Ai lăsat doar flori albastre-n urmă,
Îndreptându-și chipul către cer,
Soarele s-a-ndrăgostit și el!

Vara din poveşti

Vara din poveşti

Prin geamurile sparte de tunet,
Vara pătrunse în încăpere
Infăşurându-şi chipul după perdea.
Tremura, avea buzele sângerânde.
Cireşele-i căzură din buzunare.
Am îmbrăţişat, vara cu tot dorul !
Mi-a zâmbit, deşi era rănită.
Mi-a promis că va rămâne un timp la căbănuţă.
Soarele o vindeca.
La răsărit, îi pansa fiecare rană
Şi îi săruta palmele la apus.
Fericirea din privirile lor
Îmi dezmorţea sufletul de căutări…
Vara din poveşti mă regăsea citind,
Şi-mi punea flori de levănţică la fereastră.

Vara din poveşti a început să facă destăinuiri începând cu o grădină de munte, flori împletite, hârtie colorată din palmele soarelui, carioci şi cuvinte. M-a aşezat pe iarba umedă într-o seară şi chicoteam împreună.
Nu ştiu câţi dintre dumnevoastră cunosc faptul că pe lângă încercările parcimonioase de a scrie versuri, cea de-a doua mea pasiune este să creez semne de carte. Iubesc să împachetez hârtii colorate, să le lipesc şi să le dau viaţă prin cuvinte. Mi le aşez în cărţi şi depănăm amintiri, la finalul poveştii. Poate ele cunosc mai bine decât mine, personajele.

M-am gândit că ar fi frumos să împart această plăcere cu dumneavoastră. Vă sunt recunoscătoare ! 🙂

Când trandafirii-mi luminau calea

Când trandafirii-mi luminau calea

Am desfăcut buchetul de trandafiri
I-am înşirat pe podeaua închisă
Şi călcam printre ei.
Galbenul lor îmi lumina privirea
Se ridicau pe rând şi mă conduceau
Spre camera în care îmi plăcea să visez.
Ploaia nu rămânea tăcută,
Îşi trecea degetele prin sufletul meu
Şi-mi lega amintirile pe o uşă cu flori.
Mă răscolea.
Tristeţea se năpustise asupra mea,
Încercam s-o desprind din mâinile cerului,
Dar un trandafir galben m-a împiedicat.
L-am strivit cu un deget,
Ploaia s-a oprit…
Soarele luase forma unui simple speranţe.
Uşa întredeschisă ascundea un clopoţel,
Un parfum liliachiu îndulcea secundele scurse dintr-un surâs.
O zambilă îşi făcea apariţia,
Dar nu ştia că ajunsese
Într-un loc în care liniştea
E doar un strop pe pământ.

Fir-ar

Fir-ar

M-am împotrivit
atunci când soarele-mi spunea că
razele n-au nimic în comun.
Eu ştiam că’s la fel.
M-am convins că nu-i aşa.
Mă scăldam în centrul Universului,
acolo unde nu era locul meu.
M-am împiedicat de firele deşirate de pe fusele orare
şi-am rămas împotmolită între stări.
Nu ştiam care-i adevăratul timp,
mi-era îndeajuns să ştiu că prezentul
era peste puterile mele.
Strângeam totul în braţe din Est până în Vest
Iubirea mea tăcea, voia doar s-o găsesc,
L-aveam pe el în inimă ca pe-o busolă
Destinul mă purta din oră-n oră,
iar corpurile toate fără viaţă
puteau trăi rupând,
din mine, o speranţă…
S-a aplecat spre Sud, săgeata, să îmi spună
Că-n timpul ce-l aveam puteam s-ajung pe Lună
Dar cum eram în Nord, în noaptea îngheţată
Am stins totul în gând…
Da, eu…
Tu, niciodată.

Şoapte aurii

Şoapte aurii

Am ieşit puţin să văd Soarele,
să-l ating din priviri şi să-i spun
că ne vom revedea în curând.
Dar el, timid din fire,
mi-a luat palmele reci,
mi le-a aşezat pe genunchii lui călduroşi
şi mi-a spus:
“Toamna-i enigma ce-mi strecoară visare,
Culorile ei sunt dorinţele vii,
Frunzele căzute-n calea ta
Vor fi trimise de mine…
Numeşte-le în gând şoapte aurii,
Aşează-le în pagini ruginii
Şi lasă-le să-ţi fie aproape zi de zi.

Regăseşte-te, regăseşte-mă,
Scrie-mi şi eu îţi voi răspunde!”

O altă ramă ascunde, fotografia timpului.
M-am emoţionat şi-am zâmbit la sosirea-anotimpului.

Firul Auriu şi Smotocilă

Pe marginea cerului rămăsese o urmă din zi. Câţiva oameni grăbiţi, se îndreptau spre casă. Nici străzile nu mai puteau fi zărite, totul se rezuma la paşii care atingeau asfaltul umed mai hotărâţi ca niciodată. Picăturile mari nu păreau fi întinse, formau o picătură şi mai mare, ca şi cum soarele coborâse înainte ca ploaia să-l prindă din urmă şi să-l aşeze pe trotuar.

Înainte cu o zi, Firul Auriu, într-adevăr, coborâse pe Pământ şi se odihnea. Umbra voia să-i ia din putere, iar el de teamă, a început să urce pe clădirea din spatele zonei cu Zâmbet de Copii. Obosise. În timp ce urca, un miros de budincă de ciocolată parcă-l conducea şi-l făcea să se oprească într-un balcon micuţ de la ultimul etaj. Îi plăcea acolo şi credea că lumea lui e mai aprope de el ca niciodată. Tiptil, pătrundea în încăpere, adulmecând mirosul îndrăzneţ ce-l făcuse să-şi amintească de copilărie.

Trezit, parcă din reverie, cu lumina pe care o emana şi mai puternic, atinse din greşeală un pisoiaş alb ce se odihnea pe covorul din camera cu pereţi veseli şi creaţi pentru poveşti cu zâne şi prinţese.
Pisoiaşul, Smotocilă, cu un sunet stins ce nu părea fi deranjat de gestul Firului Auriu, îşi deschisese ochişorii şi-şi mângâia urechiuşa, înainte ca el să-şi dea seama că totu-n jurul său se schimbase. Păreau că se cunosc. Lumea lor devinse una colorată şi pentru că nu voiau să deranjeze nimic în camera în care se cunoscuseră, au ieşit în micuţul balcon cu poftă de joacă. Erau simpatici, veseli şi chiar dacă trupurile le erau firave, au reuşit să umple oraşul cu bucurie prin zâmbetele lor minunate. Cântau, se rostogoleau şi toată lumea din jur care privea acea stradă era mai fericită.

Timpul trecea, iar orele îmbrăcau forme diferite. Dintr-odată, cerul se întunecase şi Firul Auriu, se stingea tot mai mult. Îngrijorat, Smotocilă, cu lacrimi în ochi voia să-şi salveze prietenul, dar puterile îl slăbiseră şi privea adânc cum soarele încerca să traverseze strada, poposind într-un alt bloc. Nici acolo, Picăturile Răutăcioase nu îi dădeau pace. Îl urmăreau şi doreau să-l curprindă în vârtejul năucitor.

Noaptea atingea pământul cu linişte şi pace. Ruşinat, Firul Auriu, se gândea că nu trebuia să plece fără să-şi ia rămas bun, însă a fost împiedicat de ploaia ce-i călca pe urme la fiecare pas. Ştia că Smotocilă era trist, dar avea speranţă în suflet că va putea scăpa din Turnul cu Lacrimi, şi-şi va revedea prietenul. Adormise. Zâmbea în visul unei flori.

Dimineaţa era aproape, pe sub Fereastra cu Suspine, s-a strecurat şi a pornit în căutarea prietenului său. Ajuns pe aceeaşi stradă, micul balcon era inundat. Într-un colţ, zăcea Smotocilă, speriat şi înfrigurat.
Pentru că în acea zi, Soarele trebuia să îndeplinească mai multe dorinţe, nu-şi mai putea desprinde nicio rază din aura sa, dar pentru că îşi respectase promisiunea de a-l revedea pe prietenul său, un ghem auriu, se rostogolea timid pe sub picioarele micuţului pisoiaş, în semn de “Bună Dimineaţa ! “.

Şi-a dat seama că era el, mulţumirea îi era imensă, pisoiaşul era fericit şi ştia că darul pe care-l primise îl va ferici pentru mult timp.
Uşa balconului se deschise, o voce de copil se liniştea în timp ce-l găsise pe Smotocilă. L-a luat în braţe şi parcă voia să-l certe, dar l-a mângâiat uşor, zicându-i:
-Pisu-pisuuu, de azi să nu te mai ascunzi, ai stat în ploaie şi te-ai făcut nevăzut… Ce-i cu urechiuşa aurie, ce magie te-a readus aproape de mine ?!  🐱

Sursa foto: Google Images