Când noi urmam iubirea după noi

Când noi urmam iubirea după noi

În cămara cu voci interioare,
Literele puse cap la cap unesc cuvinte, amănunte
Ce pot escalada un munte.
L-am escaladat şi noi, în vara timpului nostru
Iubirea ne-a urmărit până acum,
Acum, noi urmăm iubirea după noi.
Câteva minute ne-am oprit să topim soarele,
Să colorăm munţii din jurul traiectoriei noastre.
Suntem pe şoseaua asfaltată cu argint,
Miroase a sirop de frunze colorate,
Iar eu miros siropul viselor noastre,
noapte după noapte…
M-aplec să şterg ochii dimineţii
S-aştern rouă pe buzele-amorţite,
Şi să te ţin de mâna în calea strânsă a vieţii…

În galbenul serilor din amurg, soarele recită poeziile toamnei.

Când amintirile tale sunt gata pârguite, dă-mi să gust !

M-am pierdut în tine, în amănuntul de a fi.

Chipul împietrit al nopții

Chipul împietrit al nopţii

Amintirile erau în doliu
De vântul ce spulbera tăcerea
Doar printr-o atingere în păr
A pomului înflorit.

Am trecut pe lângă lumânările aprinse.
Noaptea era fierbinte
Şi cerul vărsa ceară din cuvinte.

Am suflat uşor,
Apoi, m-am oprit.

O mângâiere pe coapsa albastră a clipei
A trezit emoţiile dezgolite şi stranii.
Suspinau.
Lacrimile se prelingeau pe chipul împietrit al nopţii
Şi se-aprindeau una câte una,
Lăsând să răsune în oraşul adormit:

Iartă-l, obrajii ei vor fi mângâiaţi
De alte anotimpuri…

Când dimineaţa n-avea soarele pe chip

Când dimineaţa n-avea soarele pe chip

Pe mâinile timpului
Au apărut pete maronii,
Dimineaţa a zăcut toată noaptea.
În glasul zilelor nu se mai aud bucuriile cerului.
Omul şi-a croit o cămaşă cu mii de buzunare,
În care stau ascunse fericirea, iertarea, dorinţa,
Gândul şi înţelegerea.

Deciziile s-au îndoit de la manşetele-nvechite
Şi ascund rănile deschise de timp.

O nouă zi îşi caută hainele
În cufărul gol de la intrare.

Când enigmele visării mă-nvolburau

Când enigmele visării mă-nvolburau

Dintre dorinţele pe care le-am avut odinioară,
Doar zâmbetul dimineţii le-a mângâiat.
Pe asfalt,
Rugăminţile ardeau în tăcere,
Departe plângând în noaptea de foc…
Buzunarul de catifea dezlipea speranţele în urma mea,
Lăsându-le să se joace în zilele cu dor.
Aeriseam ideile lipsite de orice însemnătate,
Cântau în cor pe notele înalte…
Mă blocam în tăcere, în cuvinte şi-n ritm
Ce folos şi ce timp ?!
Se pierdeau orele când poposeam în gândul serii,
Minutele stingeau enigmele visării.