𝓢𝓮 𝓼𝓹𝓾𝓷𝓮 𝓬𝓪̆ 𝓽𝓲𝓶𝓹𝓾𝓵 𝓿𝓲𝓷𝓭𝓮𝓬𝓪̆…

Se spune că timpul vindecă, dar timpul cui? Ne lăsăm cuprinși în mrejele fiecărei zile, ne lăsăm distrași de activități, dar de fapt dacă stăm puțin cu noi și privim în ansamblu, timpul prezent nu face decât să ne separe, pe noi de noi, pe noi de trecut, pe noi de alte persoane. Și cum ne vindecă timpul de fapt?

Într-adevăr există un timp care vindecă și un timp care rănește. Suntem o aglomerație de sentimente. Răbufniri în etape.

Construim și distrugem. Culegem și risipim. Dar e ceva care rămâne suspendat, de fapt e tot acel timp care doare cel mai tare. Timpul acesta nu este altul decât dorul.

Eram convinsă că timpul vindecă, priveam cu certitudine viitorul, prezentul nu e decât o furnicătură care se lasă rostogolită în noapte și peste ea vine altă zi. Și tot așa…

Sunt trăiri pe care oricât ne dorim să le numim, nu găsim cuvinte. Cred că melancolia are propriul dicționar. Întrebările apar, în timp ce răspunsurile se pierd.

Unde am ajuns?

Noi suntem oamenii pe care îi iubim și pe care i-am avut mereu aproape, dar când aceștia se pierd pe undeva cine mai suntem? Suntem cine?

Vreau să îmbrățișez timpul care vindecă în scris, în cuvinte, în prietenie și în alegeri.

Din nou…

• 

Mă vindec în culori, mă joc cu timpul

Deslușesc mireasma primăverii în sufletul cald al naturii.
Descopăr locuri în care timpul nu vorbește doar pentru el,
ci ne caută de fiecare dată când mai înflorește câte o floare.
Devin primăvară atunci când port pe brațe parfumul acela
pe care îl simți și tu când cireșii-și scutură florile
în aplauzele firelor de iarbă abia-ncolțite.
Despachetez amintirile și le las sub soare.
Primăvara știe să reîmprospăteze șoaptele ponosite ale tăcerii…
Mă îmbrac în culori și-ncep să număr pașii
până la următoarea dorință.
Nu mă opresc.
Copacii se pierd în jocul meu
și împreună descoperim alte anotimpuri.

Vreau să mă țină toamna-n brațe

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să-mi mângâie dorul din piept,
Iar pe copaci să-i simt aproape
Aștept, aștept, aștept...

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Lacrimi în palme să-i preling,
Frunzele, fluturi să îi fie
Din timp, în timp, e timp.

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să mă surprindă cu povești...
S-adorm pe pielea-i aurie.
Departe-mi ești și dragă-mi ești!

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să mă învețe iar să scriu,
Să-mi fie muză-n miez de noapte.
Aproape vreau să mi te știu!

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să-mi spună tot ce-are de spus,
În brațe s-o cuprind și eu
La fiecare răsărit și-apus.

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să îmi aline din durere,
De mână să mă poarte iarăși,
Ploaia să-mi fie mângâiere.

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să-i simt privirea caldă, vreau
Mi-e dor de timpul de-altădată
Când frunzele-i mă linișteau.

În mine se încolăcește timpul

M-am trezit cu fața lipită de perna cu vise
Și mi-a fost teamă să mă dezlipesc.
Îmi ardeau obrajii de cuvintele pe care nu le-aș fi rostit niciodată
În timp ce pe buze-mi picura sângele imaginilor.
Cu vârful limbii încercam amintirile: dulci, picante, sărate și uneori, mucegăite.
Ochii-mi umezi de patima privirii
Căutau să se-nchidă de dorul fericirii.
Auzeam cum iubirea-mi trimitea săgeți
Cele argintii stăteau fixate în globul emoțiilor.
Mă durea. Mă doare.
Mă dureau palmele-mi lăsate de greutatea timpului,
Nu știam cât o să-l mai pot purta după mine.
În toate dorințele mele
Visele-n flori se deschid.
Când suflu-n gânduri cu putere,
Ochii înlăcrimați mi se-nchid.
Părți rupte din mine se pierd pe undeva
Iar timpul stă se le adune mergând în urma mea.
Timp ars, rănit, timp refuzat,
Flămând de dor
Respiră-ncet și strigă-n mine după ajutor.

Trupu-mi e slăbit, mă simt în picaj,
Nu mai am putere, nu mai am curaj.
Bucuria-mi dulce nu mai e cântată,
S-a pierdut și ea sau a fost uitată.

Timp lovit de stâncă
M-a făcut să scriu…
Teama de-a tăcea l-a făcut să plângă.

În lumina-n care m-ascundeam mereu,
Timpul se-ntreba cum m-am pierdut eu.

Tu m-ai pierdut timp și nu ți-a fost milă
Că-mi plăcea să am zâmbet de copilă.

În mâinile tale, timp de catifea
Mă închid și plâng făr’ a te vedea.

Vreau să-l întâlnesc pe timpul, cel care
M-a crescut în taină cu multă răbdare.

Pierde-mă tu în lumea mea cu flori

Pierde-mă tu în lumea mea cu flori
Și lasă-mă să-mi regăsesc copilăria,
Mă-ntind în patul de culori,
Visând cum razele îmi cântă bucuria.

Măsor privirea fiecărei flori
Și îmi tresaltă dorurile-n piept.
Al cărui vis e șoapta când în zori,
Ochii mi’s taine când rămân și-aștept?

În lumea mea cu fluturi să mă pierzi,
Căci de mă pierzi, găsitu-m-a melancolia…
Pictez pe buzele iubirii ochii-ți verzi
Și-ți cos pe piept cuvântul, poezia.

Pierde-mă tu în lumea mea cu flori,
Așteaptă-mă și lasă-mă să te găsesc.
De mână cu toți fluturii-n culori
Mă voi trezi și voi simți că retrăiesc.

Pierde-mă tu în lumea poeziei,
S-ascult cum bate inima naturii
Pe mâini să mi se-așeze dintr-o mie,
Fluturii, cheia sol și notele iubirii.

Pierde-mă, pierde-mă, iubite!
Căci știu, răbdarea s-a prelins din ochii tăi…
Timpul mi s-a încolăcit în trup și în cuvinte
Și-abia mai pot să mă pierd singură în foi.

View this post on Instagram

A post shared by 𝓓𝓮𝓷𝓲𝓼𝓪 𝓐𝓻𝓲𝓬𝓮𝓼𝓬𝓾-𝓑𝓾𝓬𝓾𝓻𝓲𝓬𝓪̆ (@denisa_aricescu.bucurica)

Eu însămi

Lupt cu timpul,
Cel care m-a scufundat în tumultul tuturor stărilor…
M-a-ncercat de mii de ori până acum
Dar l-am învins cu alte stări care anulau sosirea acestei lupte.

Eu însămi am fost deschisă cu timpul
Dar el m-a închis adânc în mine…
M-am pierdut,
Am strigat după ajutor încercând să mă regăsesc…
Poarta cu vise nu-mi mai era cunoscută,
Am reușit să fac față strigătelor
Și m-am agățat de fiecare strop de liniște
Care picura din când în când în sufletu-mi.

Eu însămi m-am simțit depășită de cuvinte,
Au plecat cu mult înaintea mea fără să m-anunțe
Nu s-au lăsat scrise și nici rostite
Le-am căutat în mine,
Dar m-am oprit,
Știind că n-are niciun rost.

Eu însămi mă simt într-o altă eu
Am rămas în urmă fără să vreau, fără să pot face vreun pas…

Eu însămi caut să-mi sprijin trupul de un corp luminat
Acolo unde nu e durere și nici teamă…

Eu însămi și umbrele-mi toate trăim într-o călimară
Adu-mi câteva foi
Și repară tu, penița stiloului
Stă să cadă de ceva vreme…

Eu însămi aștept.
Am nevoie doar de răbdare
Și de așternuturi curate în care să-mi încolăcesc gândurile sângerânde.

Eu însămi tresar
La fiecare amintire pierdută în mine.

Eu însămi țip pe dinăuntru,
Mă înec în ecouri și-n liniștea cea de zi cu zi.

Eu însămi tac.
Nu-mi vorbi și nu încerca să mă desparți de mine,
O să te cuprindă dorul de-amintiri.

Eu însămi tușesc.
Am răcit în camera cu gânduri.
Să nu intri, e îngheț.

Eu însămi încerc să adorm,
Dar cum să adorm când toate părțile din mine mă țin trează neîncetat?

Eu însămi iubesc.
Mă gâdilă fiorii și traversez emoțiile cu grijă,
Mi-e teamă să nu uit cum e să te simt.

Eu însămi repet.
Vreau să-ncep din nou să pășesc
Dar nu știu dacă stângul vrea să rămână-n urmă…

Eu însămi mă caut,
Unde sunt? Am nevoie de mine mai mult ca oricând.

Eu însămi recunosc
M-am lăsat învălmășită de zbaterea asta
Dintre gânduri și sentimente. Sunt confuză.

Eu însămi tocmai am terminat de scris,
E adevărat sau tocmai am avut un vis?

 

Și una, și alta

În mine se naște ceva nefiresc,
Toamnă bolnavă de dor și cuvinte.
Îmi scutură zilele,
Mă cheamă să-mi scriu amintirile.
Îmi tremură glasul, tremur și eu,
Mă roade-așteptarea
Ce țipă în mine.
Se zbat pe sub gene
Lacrimi de dor,
Din al toamnei decor.
Mi-ai zidit pe obraz
Un sărut învechit…
Nu pot să mai simt că sunt vie.
Caut în suflet povești de alint,
Și vise, o mie.
Mă supăr că timpul nu vrea să îmi dea
Iubirea la schimb pe o vară,
Mă supăr și-atunci când timpul îmi ia
Cerneala din călimară.
Mă-ncearcă privirea cu poezii,
Ard stropii de zahăr din gânduri,
Mă-ntâmpină aerul cu frunze-aurii
Mă închid între rânduri.
Petrec ore-ntregi în tainele scrise
Și-mi pun întrebări, zi de zi
De ce se-nsușesc alte dorințe,
Când gândul te-ndeamnă la mii?!
Merg, tac și surâd,
Îmi amintesc că sub soare,
Toți oamenii-și cântă povești,
Merg, tac și mă bucur
De frunzele tale,
Toamnă, ce dragă îmi ești!

Realitatea mă-ndrumă
Dar eu visez arta,
Îmi bat(e) în piept și una și alta.

Flori ale timpului

Pe cer dacă privim,
Gândindu-ne-n același timp la noi,
Bolta cerească va respira prin ploi,
Cu picături de inimi…
Stropindu-ne cu dor
În tainele tăcerii,
Când lacrimile mor.
Cuvintele ce vor roi în jurul meu
Vor fi flori ale timpului,
Parfum de curcubeu.
Deschide-ți visul care se joacă de mult timp
Cu inimile noastre lipsite de alint.
Floare mi-e timpul…
Dar floare mi-ești și tu.
Iubirea mea de-o viață,
Iubitul meu,
Și-acum.

Zărindu-te în calea mea sau pe același drum
Aceiași fluturi se așază în sufletu-mi…
Și-acum.

Iubirea mea

 

Inima mea țipă pe dinăuntru ca un creion ascuțit
Care’și pierde sângele din bătăile inimii…
Iubirea mea, doru-i înghețat pe spatele meu,
Stă prins în cleștii arigintii,
cei pe care îi țineam doar pentru șoapte.

Iubirea mea, ‘mi lipsești
Simt un gol în inima mea…
Nu mi te am aproape,
Mi-ești inimă și strig…
Lipsești.
Din gânduri, dor și șoapte.
Unde-mi ești?

Iubirea mea, ne-am căutat atât de mult
Ne-am risipit fără să vrem
Și ne-am pierdut.
Glas stins, durere și zbor frânt
Strigăt de of în gând și iar în gând.

Iubirea mea, ‘mi lipsești
Simt un gol în inima mea…
Nu mi te am aproape,
Mi-ești inimă și strig…
Lipsești.
Din gânduri, dor și șoapte.
Nu îmi ești.

Iubirea mea, doar timpu-i între noi,
Cuvintele, cum bine știi..
S-au risipit în 2.

Când enigmele visării mă-nvolburau

Când enigmele visării mă-nvolburau

Dintre dorinţele pe care le-am avut odinioară,
Doar zâmbetul dimineţii le-a mângâiat.
Pe asfalt,
Rugăminţile ardeau în tăcere,
Departe plângând în noaptea de foc…
Buzunarul de catifea dezlipea speranţele în urma mea,
Lăsându-le să se joace în zilele cu dor.
Aeriseam ideile lipsite de orice însemnătate,
Cântau în cor pe notele înalte…
Mă blocam în tăcere, în cuvinte şi-n ritm
Ce folos şi ce timp ?!
Se pierdeau orele când poposeam în gândul serii,
Minutele stingeau enigmele visării.