Omul-timp, anotimp…

Omul-timp, anotimp…

În martie, când înfloresc ghioceii
Îi rupem de când sunt mici şi apar.
De frica mâinilor ce-i culeg timpuriu,
Ghioceii plăpânzi plâng şi dispar!

Când vara se satură să ne asculte
Iar răzbunarea se înfiripă-ntre noi
Soarele topeşte pământul şi simte
Să strângă cuvintele în recile ploi.

Toamna când din dorinţa de vise
Cad frunzele-n cuvinte ce mor
Culoarea covorului se spală cu timpul
Căci vin alte gânduri ce se-aşază-n decor.

Iarna ce ţine frigul aproape
Distruge căldura rămasă-n mişcări
Trimite zăpada s-adăpostească
Iubirea ce ţine loc de cărări…

Nu doar natura are patru ferestre
Priviţi omul, inima şi gândul ascuns.
Noi răscolim pământul şi cerul
Căutăm întrebări, aşteptăm un răspuns.

Raft de iubire

Raft de iubire 

Am strâns cuvinte multe,
le-am dat cu lac
şi am făcut un raft din ele…
Am luat iubirea,
ce să-i fac
când vin zilele grele?
O s-o aşez pentru mult timp
în rânduri de mătase,
iar tot ce e din catifea
sau ce îmi voi mai coase…
O să le port şi voi purta.

Rochia de vis e doar a doamnei.
Astăzi e ceaţă şi-am ales 
eşarfa gri a toamnei… 

Vise nemângâiate

Vise nemângâiate 

Şi au fost nopţi în care
Mi-am cumpărat iubirea
Dădeam stele la schimb
Le luam doar cu privirea…

Dar dimineaţa când sosea
Din somn mă deşteptam…
Cum florile îmi păreau triste,
Iubirea, le-o vindeam…

Treceau zile întregi
Şi încă trec pierdute,
Îmi pun speranţa-n vise
Şi vise…da, am multe !

Mă tem căci uneori
Adorm nemângâiate.
Nu’s amintiri sunt gânduri
Iar noaptea, nu e noapte…

N-o să vă las…

N-o să vă las…

N-o să vă las să-mi luaţi melancolia,
nici Luna,
nici zâmbetul trimis…
Voi aşeza sufletul meu pe melodia
cuvintelor ce stau tăcute-n scris…

N-o să vă las să mă-ntrebaţi :
“ce-a fost?”
eu n-o să ştiu atunci să va răspund.
Să mă gândesc că totul are-un rost?!
Nu stau să caut lacrimi,
le aflu doar plângând…

De n-o să mă lăsaţi,
 n-o să vă las…
Va voi lăsa, ce am lăsat pe foi.
Lăsaţi-mă! Căci eu n-o să vă las,
să luaţi ce e lăsat doar pentru noi…

Nu am ştiut cum să te strig

Nu am ştiut cum să te strig 

Erai o urmă pe nisip,
Iar marea ochilor căprui
A-nvolburat numele tău
Şi am rămas a nimănui…

Erai o şoaptă de iubire,
Pe buze mi te-ai aşezat,
Cum nu ştiam să te alint…
Ai dispărut şi am oftat.

Erai o rază jucăuşă,
Te-ai rătăcit, cum să te-ating?
Am vrut să îţi vorbesc, dar eu
Nu am ştiut cum să te strig…

Puteai fi frunză, chiar şi-o stea,
Un bobocel de trandafir
Cer, ţi-aş fi fost sau chiar pământ,
O adiere de zefir…

Mi-ar plăcea

Mi-ar plăcea 

Mi-am aşezat visele-n stele
Şi cerul e-ncărcat acum
De o să plouă cu speranţe,
Pe toate o să le adun.

Voi umple coşul învechit
Şi o să-ntind o pânză fină,
Vă voi chema pe fiecare
Să va acopăr cu lumină.

Pe tine, te voi lua de mână
Când o să dormi, îţi voi zâmbi
În loc de ceai îţi pregătesc
Săruturi dulci în orice zi.

De vei pleca din visul meu
Iubitule, o să te chem !
O îmbrăţişare ne va spune
Să ascultăm tăcuţi: “ Je t’aime!”

P.S. Imaginează-ţi !

P.S. Imaginează-ţi ! 

Într-o ramură aurie
s-au aşternut pe hârtie
amintiri,
cuvinte spuse
dintr-o vară însorită
pentr-o clipă strălucită…

Paşii tremurau tăcuţi
măsurau cu discrepanţă
urmele ce se jucau,
fără o speranţă…

Doi ochi simpli ascundeau
povestea de catifea,
tot priveam şi nu vorbeam,
ce se întâmpla?

Când lumina de pe cer
desena o rază,
mai făceam un pas sau doi
şi legam o frază.

Dintr-un zgomot ce doboară,
străzi aglomerate,
vocea mea se pregătea
parcă pentru şoapte.

Două mâini îmi cuprindeau
sufletul rănit,
mi-au atins doar gândul sumbru
ce scria grăbit.

Culoarea de pe coperta
are un simbol,
florile de liliac
înfloreau cu dor.

Am zâmbit şi n-am ştiut
că doar dintr-un zâmbet,
poţi ajunge să rămâi
cu durere-n suflet.

Pentr-o zi în care timpul,
se oprise-n loc,
orele competitive,
se-ntreceau în joc.

Mă înăbuşea căldura,
m-a trimis chiar să visez,
nu ştiam ce se întâmplă,
azi, realizez…

Ceasul e un inamic,
căci din secundar,
se roteşte rochia verii,
rochia de cristal.

M-am trezit, iar am visat
somnul amorţeşte,
fac cu noaptea schimb de gânduri,
până mă trezeşte !

P.S.
Imaginează-ţi anotimpul
ce îţi apare-n vis,
lasă imaginea să curgă,
aşa cum am descris…

Nu mă iubi…

Nu mă iubi…  

Nu mă iubi atunci…
când vei încerca să-i vorbeşti inimii mele,
doar cu mintea ta.
Iubitule,
cuvintele tale se transformă în otravă
iar eu n-am să te pot asculta.

Când nu-ţi mai pot spune
cu răbdare ce-am de spus,
adun spinii trandafirilor
pe care mi i-ai adus.
…şi-ncep să-mi scriu durerea,
în versuri ce au să plângă
şi lacrimile au puterea
de a colora apoi,
griul umed aşezat pe stâncă…

Şi când vezi că îmi pierd vocea,
atunci voi îngenunchea,
la poarta ce se-nchide
în urma mea şi-a ta.

Când mă simt pierdută,
lasă-mă doar să tac,
iar de mă cerţi, nu mă iubi atunci…
eu vreau să te împac !