𝓜𝓲-𝓪𝓶 𝓵𝓪̆𝓼𝓪𝓽 𝓬𝓾𝓿𝓲𝓷𝓽𝓮𝓵𝓮 𝓲̂𝓷 𝓾𝓻𝓶𝓪̆

𝑀-𝑎𝑚 𝑖𝑧𝑏𝑖𝑡 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑛𝑖𝑐 𝑑𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑝𝑢𝑠𝑐𝑢𝑙
𝑁𝑒𝑠̦𝑡𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑠-𝑜 𝑎𝑝𝑢𝑐.
𝑇𝑟𝑒𝑚𝑢𝑟𝑎𝑚 𝑠̦𝑖 𝑣𝑜𝑐𝑒𝑎 𝑚𝑖-𝑒𝑟𝑎 𝑠𝑡𝑖𝑛𝑠𝑎̆.
𝑇𝑜𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠𝑝𝑎𝑖𝑚𝑎 𝑛𝑢 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎𝑚 𝑠-𝑜 𝑑𝑢𝑐…

𝑆𝑜𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑖̂𝑚𝑖 𝑎𝑝𝑎̆𝑟𝑢𝑠𝑒, 𝑑𝑎𝑟 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑠
𝐼̂𝑚𝑖 𝑝𝑎̆𝑠𝑡𝑟𝑎 𝑧𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑝𝑜𝑒𝑧𝑖𝑖 𝑙𝑎 𝑟𝑎̆𝑠𝑎̆𝑟𝑖𝑡.
𝑀𝑎̆ 𝑐𝑎̆𝑙𝑐𝑎-𝑛 𝑝𝑖𝑐𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑚𝑖𝑛𝑡𝑖𝑟𝑒𝑎
𝑀𝑎̆ 𝑠𝑡𝑟𝑎̂𝑛𝑔𝑒𝑎 𝑎𝑠̦𝑎 𝑑𝑒 𝑡𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑎𝑚 𝑎𝑑𝑜𝑟𝑚𝑖𝑡.

𝑀-𝑎𝑚 𝑣𝑖𝑠𝑎𝑡 𝑠̦𝑖-𝑎𝑐𝑢𝑚 𝑑𝑒 𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑖𝑎𝑟 𝑐𝑢 𝑡𝑜𝑎𝑚𝑛𝑎
𝐶𝑒-𝑛𝑑𝑟𝑎̆𝑧𝑛𝑒𝑎𝑙𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑑𝑒𝑔𝑒𝑡𝑒 𝑠-𝑜 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑑,
𝑀-𝑎𝑚 𝑡𝑟𝑒𝑧𝑖𝑡 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑔𝑟𝑎̆𝑑𝑖𝑛𝑎̆ 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑓𝑟𝑢𝑛𝑧𝑒
𝐼̂𝑠̦𝑖 𝑙𝑢𝑎𝑠𝑒 𝑡𝑜𝑡̦𝑖 𝑐𝑜𝑝𝑎𝑐𝑖𝑖 𝑠̦𝑖-𝑎 𝑓𝑢𝑔𝑖𝑡.

𝐴𝑙𝑒𝑟𝑔𝑎𝑚 𝑠𝑎̆-𝑚𝑏𝑟𝑎𝑐 𝑖𝑎𝑟 𝑟𝑜𝑐ℎ𝑖𝑎 𝑎𝑢𝑟𝑖𝑒
𝑆̦𝑖 𝑚-𝑎𝑚 𝑡𝑟𝑒𝑧𝑖𝑡 𝑙𝑎 𝑎𝑠𝑓𝑖𝑛𝑡̦𝑖𝑡 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑢𝑛 𝑎𝑙𝑡 𝑡𝑖𝑚𝑝.
𝐶𝑒 𝑠-𝑎-𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑙𝑎𝑡 𝑐𝑢 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑑𝑒-𝑎𝑙𝑡𝑎̆𝑑𝑎𝑡𝑎̆?
𝑀𝑖-𝑎𝑚 𝑠𝑢𝑝𝑢𝑠 𝑡𝑎̆𝑐𝑒𝑟𝑒𝑎. 𝑁𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑖𝑚𝑡.

𝑉𝑜𝑖𝑎𝑚 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒
𝑆̦𝑖 𝑛𝑖𝑐𝑖𝑑𝑒𝑐𝑢𝑚 𝑠-𝑜 𝑎𝑚 𝑠𝑎𝑢 𝑠-𝑜 𝑎𝑡𝑖𝑛𝑔
𝑀𝑖-𝑎𝑚 𝑑𝑜𝑟𝑖𝑡 𝑝𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑢 𝑖̂𝑚𝑏𝑟𝑎̆𝑡̦𝑖𝑠̦𝑎𝑡𝑎̆
𝑁𝑢 𝑠̦𝑡𝑖𝑢 𝑝𝑒 𝑐𝑖𝑛𝑒 𝑎𝑚 𝑧𝑎̆𝑟𝑖𝑡. “𝑀-𝑎𝑚 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑖𝑡.”

• 

Liliac de Mai

Mi-am schimbat privirea doar când te-am zărit,
Revederea a fost de neînlocuit.
Te cuprinde Venus, te cuprind și eu.
Liliac de Mai, miroși a Dumnezeu!

În flori liliachii m-am regăsit asiduu
Stăteam cu ochii-nchiși, mă mângâiai și tu.
Emoțiile-mi curg, în lacrimi, tu le prinzi
C-o floare mă atingi, când mă-ntristez, mă simți.

O, floarea mea de mai cu emoții-n grai
Pot să-ți povestesc tot ce retrăiesc?

M-am abătut puțin din visurile mele,
Mi-am murdărit și rochia în praful nins de stele,
Pantofii violet îi port cu aceeași gingășie,
Gândind să reușesc și bine să îmi fie.

Pe brațe-mi presar florile tale,
Flori de liliac să capăt culoare,
Mi-e dor de emoții, altfel de cuvinte,
De dulceața versului ce-mi zbura prin minte.

Parfumul tău de mai mă liniștește-n timp
Visez cu ochii-nchiși. M-alint!

O, floare de mai, tu îmi spui povești
Când nu ești cu mine, oare cui zâmbești?

𝑃𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑎𝑟𝑎-𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢

𝐷𝑖𝑛 𝑚𝑢𝑛𝑡̦𝑖, 𝑑𝑖𝑛 𝑎𝑝𝑒 𝑠̦𝑖 𝑑𝑖𝑛 𝑣𝑎𝑙𝑒
𝑃𝑖𝑐𝑡𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑎𝑟𝑎-𝑛 𝑧𝑜𝑟𝑖
𝑉𝑒𝑟𝑑𝑒𝑙𝑒 𝑎𝑙𝑢𝑛𝑒𝑐𝑎̆-𝑛 𝑝𝑎̆𝑑𝑢𝑟𝑒,
𝐼𝑎𝑟 𝑖̂𝑛 𝑔𝑟𝑎̆𝑑𝑖𝑛𝑖 𝑠𝑢𝑓𝑙𝑎̆-𝑛 𝑐𝑢𝑙𝑜𝑟𝑖.

𝑀𝑎̆-𝑛𝑡𝑎̂𝑚𝑝𝑖𝑛𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑜𝑟
𝐷𝑒-𝑢𝑛 𝑔𝑎𝑙𝑏𝑒𝑛 𝑖̂𝑛𝑑𝑢𝑖𝑜𝑠̦𝑎̆𝑡𝑜𝑟,
𝑆𝑢𝑛𝑡 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖 𝑐𝑒 𝑝𝑜𝑎𝑟𝑡𝑎̆ 𝑝𝑎̆𝑙𝑎̆𝑟𝑖𝑖,
𝑆𝑢𝑛𝑡 𝑝𝑎̆𝑝𝑎̆𝑑𝑖𝑖.

𝐷𝑖𝑛 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑛𝑢 𝑠𝑡𝑎̆-𝑛 𝑙𝑜𝑐
𝐹𝑙𝑜𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑢 𝑔𝑖𝑛𝑔𝑎̆𝑠̦𝑖𝑒,
𝐼̂𝑛 𝑝𝑜𝑚𝑖, 𝑔𝑟𝑎̆𝑑𝑖𝑛𝑖 𝑠̦𝑖 𝑐ℎ𝑖𝑎𝑟 𝑠̦𝑖-𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑒
𝐶𝑟𝑒𝑠𝑐 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖 𝑐𝑢𝑠𝑢𝑡𝑒 𝑝𝑒 𝑜 𝑖𝑒.

𝐼̂𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑎𝑠𝑒-𝑎 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎̆
𝑀𝑖𝑟𝑜𝑎𝑠𝑒-𝑎 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑖𝑙𝑖𝑎𝑐
𝑆𝑐𝑎̆𝑙𝑑𝑎𝑡𝑒-𝑛 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑑𝑒 𝑑𝑖𝑚𝑖𝑛𝑒𝑎𝑡̦𝑎̆
𝐴𝑙𝑏𝑖𝑛𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑢𝑛𝑐𝑒𝑠𝑐 𝑐𝑢 𝑑𝑟𝑎𝑔.

𝐼̂𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢, 𝑐𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑠𝑒𝑛𝑖𝑛,
𝐸 𝑐𝑎𝑡𝑖𝑓𝑒𝑎 𝑖̂𝑛𝑚𝑖𝑟𝑒𝑠𝑚𝑎𝑡𝑎̆.
𝐷𝑒𝑠𝑐ℎ𝑖𝑧𝑖 𝑓𝑒𝑟𝑒𝑠𝑡𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑠̦𝑖-𝑎𝑠𝑐𝑢𝑙𝑡̦𝑖,
𝐶𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑝𝑎̆𝑠𝑎̆𝑟𝑖 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑑𝑎𝑡𝑎̆.

𝐼̂𝑛 𝑐𝑎𝑠𝑒, 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝑠𝑒-𝑜𝑝𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑒
𝑆̦𝑖 𝑝𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑡𝑜𝑎𝑟𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑒𝑟𝑖,
𝑅𝑒𝑠𝑝𝑖𝑟𝑖 𝑠̦𝑖 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑡𝑒 𝑔𝑎̆𝑠̦𝑒𝑠̦𝑡𝑒,
𝐶𝑢 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖, 𝑐𝑢𝑣𝑖𝑛𝑡𝑒, 𝑚𝑎̂𝑛𝑔𝑎̂𝑖𝑒𝑟𝑖.

𝐼̂𝑛 𝑚𝑢𝑛𝑡̦𝑖, 𝑝𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑠𝑡𝑒, 𝑐𝑎̆𝑝𝑟𝑖𝑜𝑎𝑟𝑒.
𝐶𝑜𝑝𝑎𝑐𝑖𝑖 𝑖̂𝑛𝑎𝑙𝑡̦𝑖 𝑛𝑒-𝑎𝑑𝑎̆𝑝𝑜𝑠𝑡𝑒𝑠𝑐.
𝑃𝑟𝑖𝑣𝑒𝑠𝑐 𝑖̂𝑛 𝑧𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑢 𝑎𝑟𝑑𝑜𝑎𝑟𝑒,
𝐼̂𝑛 𝑠𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑚𝑒𝑢 𝑠𝑖𝑚𝑡 𝑐𝑎̆ 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑒𝑠𝑐.

@Valea Doftanei

𝑽𝒓𝒆𝒂𝒖 𝒔𝒂̆ 𝒎𝒊𝒓𝒐𝒔 𝒂 𝒇𝒆𝒓𝒊𝒄𝒊𝒓𝒆

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒

𝐶𝑎 𝑝𝑙𝑜𝑎𝑖𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑎𝑑𝑒 𝑝𝑒 𝑓𝑟𝑢𝑛𝑧𝑎 𝑑𝑒 𝑠𝑡𝑒𝑗𝑎𝑟,
𝐶𝑎 𝑚𝑖𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑚𝑒𝑟𝑔 𝑑𝑒 𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑎𝑙𝑡𝑎𝑟,
𝐶𝑎 𝑓𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑒-𝑠̦𝑖 𝑑𝑒𝑠𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑝𝑒𝑡𝑎𝑙𝑒𝑙𝑒 𝑧𝑎̂𝑚𝑏𝑖𝑛𝑑,
𝐶𝑎 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑐𝑒-𝑠̦𝑖 𝑟𝑒𝑣𝑎𝑟𝑠𝑎̆ 𝑧𝑖𝑙𝑒𝑙𝑒 𝑖̂𝑛 𝑎𝑛𝑜𝑡𝑖𝑚𝑝.

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒

𝐶𝑎 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑒𝑎 𝑐𝑒 𝑖̂𝑛𝑐𝑜𝑗𝑜𝑎𝑟𝑎̆ 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑟𝑢𝑙 𝑠𝑖𝑚𝑝𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖,
𝐶𝑎 𝑝𝑎̆𝑠𝑎̆𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑒 𝑖̂𝑛𝑎𝑙𝑡̦𝑎̆ 𝑖𝑚𝑛𝑢𝑟𝑖 𝑙𝑖𝑏𝑒𝑟𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖,
𝐶𝑎 𝑛𝑢𝑎𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑒 𝑠𝑒 𝑟𝑒𝑣𝑎𝑟𝑠𝑎̆-𝑛 𝑐𝑢𝑟𝑐𝑢𝑏𝑒𝑢,
𝐶𝑎 𝑖𝑛𝑖𝑚𝑎 𝑐𝑒 𝑏𝑎𝑡𝑒-𝑛 𝑟𝑢𝑔𝑎̆𝑐𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑐𝑎̆𝑡𝑟𝑒 𝐷𝑢𝑚𝑛𝑒𝑧𝑒𝑢.

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒

𝐶𝑎 𝑙𝑎𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑚𝑏𝑟𝑎̆𝑡̦𝑖𝑠̦𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑒𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑖,
𝐶𝑎 𝑠𝑜𝑎𝑟𝑡𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑒 𝑖̂𝑚𝑝𝑜𝑡𝑟𝑖𝑣𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑚𝑜𝑟𝑡̦𝑖𝑖,
𝐶𝑢𝑚 𝑣𝑎𝑟𝑎 𝑎𝑟𝑒 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑑𝑒 𝑡𝑟𝑎𝑛𝑑𝑎𝑓𝑖𝑟𝑖,
𝐶𝑎 𝑎𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑚𝑢𝑛𝑡𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑙 𝑖𝑛𝑠𝑝𝑖𝑟𝑖.

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒

𝐶𝑎 𝑚𝑎̂𝑖𝑛𝑖𝑙𝑒 𝑔𝑖𝑛𝑔𝑎𝑠̦𝑒 𝑑𝑒 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑖,
𝐶𝑎 𝑝𝑎𝑔𝑖𝑛𝑖𝑙𝑒 𝑣𝑒𝑐ℎ𝑖 𝑑𝑒 𝑝𝑜𝑒𝑧𝑖𝑖,
𝐶𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎̆𝑣𝑎𝑟𝑎 𝑐𝑢 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑑𝑒 𝑓𝑙𝑜𝑟𝑖
𝐶𝑎 𝑎𝑟𝑡𝑎 𝑎𝑠̦𝑡𝑒𝑟𝑛𝑢𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑐𝑢𝑙𝑜𝑟𝑖.

𝑉𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑎 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑟𝑒,
𝐴 𝑙𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑒,
𝐸𝑚𝑜𝑡̦𝑖𝑖,
𝑅𝑒𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠̦𝑡𝑖𝑛𝑡̦𝑎̆,
𝐴 𝑖𝑢𝑏𝑖𝑟𝑒.

Vreau să mă țină toamna-n brațe

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să-mi mângâie dorul din piept,
Iar pe copaci să-i simt aproape
Aștept, aștept, aștept...

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Lacrimi în palme să-i preling,
Frunzele, fluturi să îi fie
Din timp, în timp, e timp.

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să mă surprindă cu povești...
S-adorm pe pielea-i aurie.
Departe-mi ești și dragă-mi ești!

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să mă învețe iar să scriu,
Să-mi fie muză-n miez de noapte.
Aproape vreau să mi te știu!

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să-mi spună tot ce-are de spus,
În brațe s-o cuprind și eu
La fiecare răsărit și-apus.

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să îmi aline din durere,
De mână să mă poarte iarăși,
Ploaia să-mi fie mângâiere.

Vreau să mă țină toamna-n brațe
Să-i simt privirea caldă, vreau
Mi-e dor de timpul de-altădată
Când frunzele-i mă linișteau.

Te caut

Te caut

Uite-mă cum m-am pierdut,
Cum strigătul asurzitor al zilelor mă doboară,
Sunt neputincioasă în faţa mea…
Mă tem că mi-am uitat sufletul deschis
În timp ce păsările flămânde ciuguleau din fărâmele speranţelor
Pe care voiam să le păstrez pentru acum,
Pentru mine, pentru tine, pentru noi,
Pentru timpul ăsta care uită să-mi spună ce să fac…
Pentru că inima tace şi toate emoţiile vorbesc în locul ei.
Pentru că toate gândurile se blochează-n intersecţii.

Pentru că n-am ce să mai adaug,
Sărut mâna caldă a poeziei
Care mă priveşte, îmi mângâie obrazul
Şi tace ca un copil matur.

Aere de primăvară

 

…se înteţise focul, până când o zi de sâmbătă l-a stins. M-am ridicat din fotoliu, cu gândul că-l voi reaprinde, dar deja lemnele arseseră mult prea repede, iar tăciunii aproape nici că se mai zăreau. N-am înţeles ideea, eu, desigur, aşteptam pe cineva să sosească. Nu, nu era o persoană, aşteptam primăvara ca voi toţi. Voiam s-o iau cu mine şi să i-o ofer mamei în dar. Am coborât să cumpăr un buchet de flori, mă gândeam la trandafiri, şi mamei îi plac trandafirii, însă am găsit un aranjament floral. A fost în favoarea mea, n-am stat prea mult timp să mă gândesc şi era chiar cochet.

Ajunsă acasă, după mult timp, în care nu ne-am mai văzut, mama dichisea ceva prin camera ei. Am îmbrăţişat-o cu dor, lăsându-i primăvara să i se aşeze-n privire, dar m-am convins, privirea mamei face cât nouă primăveri.
După lungi discuţii şi calde mângâieri, timpul amesteca orele târzii până în marginea nopţii. Duminica sosea hotărâtă, dar schimbată. Primăvara crea mari confuzii. După revederea îmbucurătoare cu tatăl meu, m-am reîntors în locul în care zilele trec mai rapid decât timpul în sine.

Într-o aglomeraţie de neimaginat, oamenii se grăbesc să ajungă. Unde se grăbesc, unde vor ajunge? M-am pierdut în speranţe, în cuvinte şi-n viaţa de zi cu zi. Dau vina pe primăvară cu aerele sale de domniţă nou-apărută în oraş. Merge. Se plimbă din parc în parc şi hrăneşte porumbeii, dar se ridică brusc şi-i sperie. Se-ndepărteză, fuge, râde şi se schimbă. Ne schimbă. Se joacă. Separă minutele-n melodii, doar cu atât ne mai răsfaţă.

Orele trec agitate, iar gândul mă seacă şi m-aruncă în spatele unui dig. Se aud şoapte, nu voi lăsa poezia să se-nchidă-n mine.

Primăvara zâmbeşte, dar nu e zâmbetul ei…