Sângele distanţei n-are culoare…

Sângele distanţei n-are culoare… 

Eram într-o sala imensă,
aşteptam distanţa ce ne separă.
M-am aşezat pe un scaun pregătită să purtăm un dialog.
A intrat, uşa s-a trântit. Era elegantă, purta diamante…
Toate-i veneau,
erau diamante din lacrimi de iubire…
Era singura care purta astfel de diamante.
O uram. Ştia asta.
N-am lăsat-o să se aşeze şi nici nu m-am ridicat.
Am întrebat-o : cine eşti tu?
Nu răspundea,
am repetat întrebarea. În zadar!
M-am apropiat de ea şi am zgâriat-o cu gândurile cele mai amare.
Sângele-i izvora, dar de-o transparenţă uluitoare.
Zâmbea!
Am înnebunit. Am stropit-o cu dor, era parcă şi mai frumoasă…
I-am dat cu câteva cuvinte-n cap (te iubesc). A leşinat.
M-am speriat !
S-a ridicat şi a plecat.
Distanţa era distantă.